Alfred Hitchcock a fost unul dintre cei mai valoroși regizori ai Hollywoodului anilor 1950. Vertigo este una dintre cele mai bune și personale lucrări ale sale. Hitchcock a devenit cunoscut ca regizor al finalurilor răsucite și al subiectelor sumbre.
De-a lungul carierei sale, a produs peste cincizeci de lungmetraje. A primit mai multe onoruri profesionale, inclusiv două Globuri de Aur și opt premii Laurel. Alte filme care au primit laude din partea criticilor sunt Psycho (1960), Frenzy (1972) și Marnie (1964).
Obsesia preia controlul atunci când pasiunea întrece limita
Vertigo („Amețeala”) se bazează pe romanul lui L. B. Boileau și T. Narcejac intitulat D’entre les morts. Acesta spune povestea unui fost polițist cu teamă de înălțimi. Este recrutat de un prieten pentru a-i spiona soția care se comportă într-un mod suspect, aproape dement. În timp, acest polițist se îndrăgostește de soție.
Premisa acestui roman a stârnit interesul lui Hitchcock suficient pentru ca el sa-l adapteze în mult-iubitul film, cu Jimmy Stewart, una dintre cele mai familiare fețe ale Hollywoodului, în rolul principal al polițistului cu numele de John „Scottie” Ferguson, alături de Kim Novak în rolul soției numite Madeleine.
Urmărind filmul pentru prima oară, am constatat că temele dragostei, obsesiei, a crimei și a înșelăciunii se îmbinau cu acțiunea principală fără a distrage atenția de la aceasta. Filmul spune o poveste terifiantă despre natura dorinței și obsesia spre care aceasta ne împinge prin îndrăzneli creative de coloristică și producție. Culori precum purpuriul (simbolizând dragostea și emoția sporită) cât și verdele (care reprezintă morbiditate) apar în scene precum cele în care Scottie o întâlnește pentru prima dată pe Madeleine, devenind instant obsedat de aceasta.
Dacă vrei să prinzi totul, trebuie să fii atent!
Filmul, cu o mulțime de simboluri și teme, mi-a solicitat atenția în totalitate. Astfel, am ajuns la concluzia că obsesia este una dintre cele mai proeminente teme. Pentru mine, obsesia înseamnă o fixație nesănătoasă asupra unui concept. Jimmy Stewart a putut portretiza această manie printr-o prestație admirabilă. Scottie devine obsedat de Madeleine, după ce o urmărește de la depărtare. În viziunea lui, Madeleine este un simbol al perfecțiunii, înnebunindu-l atât de mult încât acesta nu poate fi atras de nimic altceva.
Dacă îți place textul, ne-ar ajuta să ne cumperi o cafea!
Ea reprezintă eroina sfâșiată emoțional, prinsă într-un complot complex de crimă. Este una dintre cele mai simpatice personaje feminine ale lui Hitchcock. Dependența lui Scottie ia amploare atunci când Madeleine se sinucide, aruncându-se de pe un turn. Acest lucru îl împinge pe Scottie spre disperare. El o întâlnește pe Judy, o fată care seamănă foarte bine cu Madeleine. Aceasta devine conceptul asupra căruia Scottie se fixează, încercând din răsputeri să îi „repare” înfățișarea în cea a femeii decedate.
În timpul producției, Hitchcock a inventat o tehnică numită push-pull sau Vertigo, care a implicat echipajul camerei să împingă camera înainte, micșorând în același timp cadrul, pentru a anima teama lui Scottie de înălțimi.
Contactul dintre dorință și realitate provoacă amețeala
Amploarea filmului este uimitoare, cu tehnici cinematografice inovative și o intrigă complexă care m-au „amețit” și transportat într-o altă lume. Plotul care implică personajul lui Jimmy Stewart este subordonat narațiunii amoroase care în cele din urmă preia controlul.
Citește și Doamna Noastră de pe Strada 121 | co-producție Incipient & unteatru, premieră pe 3 decembrie
Vizionarea acestei capodopere presupune o atenție sporită, care poate schimba viziunea în moduri profunde, având o atmosferă de vis și aproape supranaturală. Cu toate acestea, am fost pe deplin nepregătită pentru final, care s-a dovedit a fi mai degrabă o conspirație a unei crime bine gândite, decât un fenomen fantasmagoric.
Fun fact: Vertigo a debutat în San Francisco pe 9 mai 1958, dar nu a fost bine primit deoarece Jimmy Stewart, având 50 de ani, a fost considerat de către public mult prea bătrân pentru rolul unui polițist cu jumătate din vârsta lui reală. Acest lucru a dus la învinuirea lui Stewart de către Hitchcock și totodată la cearta dintre cei doi, care nu au mai lucrat împreună niciodată.
Cronică realizată de Marina Zaharia
Editare de Alexandru Bodnar
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți