Festivalul UrbanEye a atras și anul acesta o cantitate impresionantă și constant surprinzătoare de oameni. Oameni care arată iubirea față de filmul de nișă.
Fără îndoială, Urban Eye aduce în România filme care nu ar fi expuse cel mai probabil în orice alt festival. Deși explorarea spațiilor urbane prin peliculă este o practică la fel de veche ca mediul filmului, este evident că atenția publicului este îndreptată către un alt fel de cinema, fie el de autor, de artă, comercial sau multe altele.
Este minunat că UrbanEye reușește să aducă filme documentare din sfera urbanismului, dezvoltării arhitecturale, teoriei critice aplicate în domeniu, cât și povești ale unor artiști importanți către un public pasionat și numeros. Public care, chiar după terminarea Les Films de Cannes a Bucarest, a umplut din nou sala cinematografului „Elvire Popesco”. Îmi imaginez că publicul celor două festivaluri se suprapune serios într-o potențială diagramă Venn.
Citește și despre „Soviet Bus Stops”, din cadrul aceleiași ediții
Din lista arhetipurilor filmelor proiectate, mă voi axa pe documentarul care analizează personalitatea și arta unui nume important al industriei. Documentarul Light without Sun/ Luz sin Sol/ Lys uden Sol, regizat de Clara Kraft Isono, Marie Ramsing Christopher și Sejer Fischlein, aduce publicului viața și opera lui Jørn Utzon, un arhitect danez.
Printr-o serie de interviuri, informații ca niște piese de puzzle formează imaginea concretă a unui individ complex, a cărui viață se reflectă până azi în clădirile pe care le-a proiectat.
Despre documentar și fascinația cineastului
Documentarul îl portretizează pe Jørn Utzon ca pe un regizor. Clădirea protagonistă, Can Lis, este „filmul” său, cea mai reprezentativă operă prin care îl disecăm pe autor. Desigur, acest sentiment este indus de faptul că suntem atât de obișnuiți cu documentare realizate în acest fel (cu interviuri, „fragmente” ale operei, cuvinte mari și metodologic profunde, ca să exprime unicitatea artistului) care se focalizează pe identitatea unui regizor. Fascinația cineastului pentru cinema este pe deoparte ușor explicabilă, iar pe de altă parte, limitativă.
De aceea, este extrem de bine venit un documentar care folosește metodologia „standard” cu un subiect atât de original. Se poate observa că regizorii stăpânesc domeniul prin aspectele semi-deconstruite intenționat, precum natura interviurilor, dar mai ales fragmente de artă performativă ce însoțesc cadre cu peisajele casei.
Pentru a contextualiza: în afară de interviuri cu familia lui Jørn Utzon și experți în arhitectură, sunt proiectate pe ecran imagini cu diferite locuri din casa Can Lis pe care acesta a construit-o pentru familia sa. Acest monument închinat soarelui poate fi descris doar ca o multiculturalitate a artei dusă la cel mai înalt nivel.
Muncă, curiozitate și pasiune
Filmul evidențiază permanent felul în care această casă se contopește cu natura din jurul său. Peisajul iberic este capturat de balcoanele și uriașele ferestre ale clădirii. Realmente, documentarul te face să te îndrăgostești casă. În multe cadre, clădirea pare un pocal pentru lumina soarelui, reflectată în apa oceanului.
Ajutorul vostru ne face să scriem mai mult!
Filmul are în trei limbi: engleză, spaniolă și daneză, fapt ce contribuie la multistratificarea influenței acestui artist. Ca danez venit în Spania pentru a construi o nouă idee, Utzon ajunge să influențeze profund direcția arhitecturală a țării. Felul în care pasiunea vorbitorilor tineri, care nu l-au cunoscut, este comparabilă cu pasiunea familiei este foarte interesant, and it „speaks volumes”.
Una dintre cele mai cunoscute realizări ale arhitectului este clădirea Operei din Sydney. Can Lis este însă o reinterpretare și o deconstrucție a stilului arhitectural nativ mallorcan, care arată uriașa diversitate a artistului. Această peliculă te face pur și simplu curios și te afundă în acest spațiu, contextualizat încet-încet.
Explorator-artă-artist
Mai mulți „exploratori” iau rolul de ghid în acest labirint. Sunt dansatori sau actori care oferă un contrast enorm între stabilitatea pereților și fluiditatea corpului uman. Membrele exploratorilor sunt surprinse de cameră încercând să urmărească liniile care se formează în casă. Este o imagine greu de vizualizat, dar care poate rămâne impregnată pe retină mult timp. Acest element, în final, leagă tot filmul și definește simbioza eternă dintre spectator-(explorator/ cercetător)-artă-artist.
Un film care surprinde prin complexitate, care disecă vizualul și simfonia urbană, care ignoră linia dintre comercial și experimental. Light without Sun trebuie văzut, când aveți șansa.
Nu știu ce se va întâmpla după, dar voi ține urechile și ochii deschiși pentru ocazia de a mă afunda din nou în Can Lis și în mintea lui Jørn Utzon.
Cronică scrisă de Ștefan Tudose
Editare de Rahela Ulici
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți