Înainte să-i las Teodorei spațiu să își desfășoare cronica plină de emoții, după cum ne-a obișnuit, aș dori să scriu câteva cuvinte – ca o prefață. Habituare a fost primul spectacol pe care l-am văzut împreună cu ea și totodată primul spectacol pe care l-am văzut eu la Reactor, cel mai probabil. Știu, pare ciudat pentru cineva care a locuit 13 ani în Cluj și care, printre altele, a predat limba română voluntarilor EVS austriacă și german care și-au făcut, la un moment dat, ucenicia acolo. It is what it is, ar zice Teo.
Revenind, Habituare s-a văzut în tandemul nostru în perioada când ne aflam cu redacția volantă la TIFF .21, și a fost o gură de aer (era să zic și de permafrost, dar să nu glumim cu lucruri sfinte!) binevenită în tumultul festivalului. Așa cum sunt cei de la Reactor, în sinea lor, în principiu, practic și pentru toată lumea. Mă bucur că există. Și mă bucur c-am văzut Habituare, pentru care s-a găsit și îngăduință, s-au găsit și locuri, s-a găsit și răbdare. Unde am rămas uau în multe momente, în altele am simțit că s-a lungit, deși cu sens, și-n altele mi-aș fi dorit să nu se mai încheie.
Habituare se joacă deseară la Replika, în București. Dacă mai sunt locuri, puneți mâna pe ele!
Pe 18 iunie s-a jucat Habituare la Reactor. Este un spectacol de teatru în regia lui Raul Coldea, cu un text de Ioana Hogman. Să fiu sinceră, pentru mine a fost unul dintre cele mai confuze, dar și foarte intense spectacole pe care le-am văzut până acum. A cerut mult de la actori în fiecare moment: lacrimi, râsete forțate, efort fizic și psihic. A fost ceva cu miez, dar uneori incredibil de simplu. Dacă l-aș putea descrie într-un singur cuvânt, ar fi haos.
Jocul de lumini a fost superb, la fel schimbările constante de culori și tot conceptul din spate. Au fost foarte bine alese pentru fiecare moment: persoana pe care cădea reflectorul, culoarea reprezentativă, ideea care se voia scoasă în evidență. Îmi amintesc mult albastru, mult galben și mult roșu. Iar apoi întuneric și lumini albe, care rămâneau singurele modalități de a vedea ceva.
Pe tot parcursul spectacolului a existat un sentiment de finalitate, dar cred că cel mai mult l-am simțit într-un moment de pe la mijlocul său. Actrița Alina Mișoc a avut un monolog care mi-a rămas foarte bine întipărit în minte. Nu vi-l voi repeta, pentru că asta ar însemna să dezvălui din conținutul piesei, iar momentan cred că ar trebui să-l auziți pentru prima dată în contextul pentru care a fost creat.
Ce pot face e să vă descriu un tablou: o persoană stă cu ochii ațintiți spre centrul unei săli, pe față îi cade lumina de un roșu intens a unui reflector, de undeva de deasupra ei începe să cadă spumă, de parcă ar fi zăpadă. Și cade, și cade, iar ea rămâne așa, cu ochii ficși, aproape în lacrimi. M-am simțit foarte apropiată de personajul ei în acel moment și am urmărit-o îndeaproape tot restul spectacolului. Parcă jeleam împreună ceva. Poate planeta, poate animalele. Poate pe noi?
Ce mi s-a mai părut marcant au fost mișcările constante care se sincronizau cu schimbările de coloană sonoră. Mi-a adus aminte de celălalt spectacol regizat de Raul pe care l-am văzut până acum, Ale mele. Au fost câteva elemente asemănătoare între cele două și am început, ușor, ușor, să disting un anumit stil. Ideea de mișcare pare să ocupe un loc important în spectacolele sale.
S-a pus mult accent pe sunete, de la zgomote puternice sau ascuțite la muzică modernă, pe care ai găsi-o la petreceri. Prin toate se evidențiază un sentiment de așteptare constant. Tu ce ai face dacă nu ai ști când vor fi ultimele tale momente? Te-ai duce la petrecerea la care oamenii dansează desculți în râu? Repeți un cuvânt până își pierde din însemnătate și până când pierderea sa nu mai pare atât de înfricoșătoare, o numărătoare care se tot inversează și care niciodată nu arată un timp exact. Știu, toate astea nu par să aibă sens, dar de fapt sunt legate unele de altele. Vă veți da seama despre ce vorbesc dacă veți avea șansa să-l vedeți.
E un spectacol de calitate, care vrea să ofere multe într-un timp scurt. Chiar asta face. De aici pornește totul, de la ideea de a face cât mai multe lucruri într-un timp foarte scurt, de a te agăța de rămășițe de viață pentru că nu știi ce o să se întâmple în secunda, ora, ziua următoare. Reușește foarte bine să cuprindă ideile de fugă, de urgență, de pierdere. Unele scene au avut sens pentru mine, iar altele nu, ceea ce e complet în regulă. Probabil că, dacă l-aș vedea de mai multe ori, aș prinde mai multe semnificații.
Voi ce căutați? Vă căutați pe voi? Unele imagini sunt imposibil de redat în cuvinte, iar întregul spectacol se simte acum așa. De parcă orice aș spune, oricum nu aș putea să vă descriu exact atmosfera din sală. Trebuie să fiți acolo ca să vedeți exact ce e, cum e și de ce simți nevoia după să-ți iei timp doar ca să treci iar, în minte, peste toate momentele.
Unele spectacole sunt și ele imposibil de redat în cuvinte.
Text: Teodora Dumitroaea (departament #creativ – Teatru)
Prefață, editare & layout: Iulia Dromereschi
