Presupusul său final de carieră, The Old Oak/ La Stejarul bătrân (2023) al regizorului Ken Loach vine ca o afirmare, deja bine-cunoscută, a temelor și stilului care l-au consacrat pe britanic. Pelicula explorează empatia și solidaritatea față de rasa umană.
Într-un orășel uitat de lume și aproape lipsit de viață din nordul Angliei sunt mutate niște familii de imigranți sirieni, fugari de războiul civil din țara-mamă. Lungmetrajul a fost nominalizat pentru prestigiosul premiu Palme d’Or, în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, ediția 2023, regizorul deținând deja două premii pentru I, Daniel Blake/ Eu, Daniel Blake (2016) și The Wind That Shakes the Barley/ Mângâierea vântului (2006).

Apel la compasiune
De la bun început urmărim cum ia naștere o prietenie neașteptată între TJ (Dave Turner), deținătorul singurului bar încă deschis în oraș, The Old Oak, și Yara (Ebla Mari), o tânără siriană corectă și sufletistă, reprezentând, prin abilitatea de a vorbi engleză, legătura dintre localnici și nou-veniți. Ken Loach prezintă prin scene crude, amare, câte trebuie să îndure familiile de sirieni pentru a fi acceptate în mica societate a localității.
Totuși, la un moment dat, o idee remarcabilă reușește să unească cele două comunități. Idila nu se manifestă, însă, pentru prea mult timp. Finalul cutremură profund majoritatea spectatorilor, fapt ce induce suspine și câteva lacrimi, dar și un sentiment de împlinire. Deși există scene pline de sarcasm și umor negru tipic britanic, pelicula este reprezentativă pentru categoria „dramă” a cinematografiei.

Citește și CĂRTICEALĂ | Lansare de carte – Ce se află la „Marginea lumii”?
Scenariul exploatează abil ideea de „comunitate”: importanța sentimentului de apartenență, traiul simbiotic între grupuri, valorile pe care se construiesc interacțiunile dintre comunități. Există câteva scene care îți umplu, pur și simplu, sufletul. Acestea ilustrează o realitate greu de atins și susținut, dar clar nu imposibilă.
Dacă ar fi să compar cele două grupuri sociale, am fost mai atrasă de perspectiva asupra familiilor siriene. Viețile lor deviază de la normal, în bine sau în rău, odată cu veștile primite de acasă. Uitându-mă la peliculă, găseam uluitor faptul că oamenii își puneau toată credința în rumori volatile despre viața celor dragi, blocați în Siria, dar altă metodă de informare nici c-ar fi fost accesibilă. Fascinația mea s-a datorat autenticității acestui punct de vedere, cât și dozei de noutate cu care venea relatarea, odată alăturată cu experiența mea de viață.
Obstacolele apărute în cale
Un neajuns pe care l-am întâmpinat pe parcurs a fost previzibilitatea. În ciuda faptului că sunt relativ nouă în lumea cinematografiei, încă mă uimesc multe. Totuși, în acest caz, interesul meu scădea cu cât realizam că pot intui direcția pe care filmul o urmează. Momentele-miză din punct de vedere emoțional nu au reușit să mă atingă pe cât, probabil, își propuneau, fiindcă mi-a fost ușor să mă pregătesc pentru ce urma să vină.

Dorești să citești mai mult? Susține-ne!
De asemenea, prima moarte din film mi s-a părut fără folos. Nu a avut vreo semnificație sau relevanță anume, ci a fost angrenată doar în scopul de a îndurera publicul. Partea de poveste ce avea legătură cu acel personaj ar fi putut fi prezentată în multe alte moduri, având, cu siguranță, impactul mult dorit și vânat.
Concluzii
Am avut oportunitatea să vizionez acest film, alături de o prietenă dragă, la Cinema Elvire Popesco. Încă este în program, dar acesta rulează la toate marile cinematografe. Chiar dacă nu regret că l-am văzut, nu simt că rețeta aceasta a fost pentru mine. Povestea nu îmi va ocupa mintea prea mult.
Totuși, văd potențialul de a impresiona alte tipuri de oameni și spectatori. Așadar, dacă aveți câteva ore libere, mintea goală de opțiuni și chef să vedeți fețe noi, dați o șansă lungmetrajului La Stejarul bătrân.

Cronică redactată de Mara Moraru
Editată de Rahela Ulici
Corectată de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți
1 comentariu