În a șasea seară a Festivalului de Teatru Piatra Neamț, organizat de Teatrul Tineretului, s-a jucat spectacolul VA URMA. Pe planeta Oglindă, realizat de Gianina Cărbunariu.
„Un moment în care”
A fost un altfel de spectacol decât cele pe care le-am văzut până acum. Pe lângă faptul că s-a jucat în aer liber, în fața teatrului, sau, mai bine spus, pe fațada Teatrului Tineretului, publicul a purtat căști pentru a auzi replicile actorilor, iar ei au purtat costume, astfel încât noi să nu le putem vedea fața. Căștile mi-au creat impresia de protecție, datorită atmosferei de spațiu sigur, în care doar eu și alți câțiva oameni puteam înțelege ce se întâmplă. Totul era ca un mister, un secret doar al nostru.
Mulți oameni care treceau pe stradă se opreau să privească ce se întâmplă. Mulți dintre ei nu înțelegeau ce se petrece. Câțiva se apropiau ușor de barierele puse pentru oprirea circulației pe strada principală, iar majoritatea copiilor erau fascinați de costumele actorilor și de proiecțiile de pe clădirea Teatrului.
Dacă dorești să susții jurnalismul practicat de adolescenți
Jos pălăria pentru persoanele care s-au ocupat de aspectele tehnice! Sunetul în căști s-a auzit impecabil pe tot parcursul spectacolului, ceea ce a făcut ca toată lumea să fie atentă, chiar dacă se juca în aer liber. Proiecțiile de pe clădirea teatrului se potriveau perfect și se modificau la momentul oportun. Mai mult, subtitrările în limba engleză au fost foarte apreciate de persoanele din străinătate venite la festival. Totul a fost cât se poate de bine.
N-am venit aici ca să-ți luăm capul
Am venit să salvăm ce a mai rămas din teatru
Povestea începe cu aterizarea navei străine pe planeta Pământ, chiar în Teatrul Tineretului. Pentru o oră și jumătate, am fost sub dominația celor de pe planeta Oglindă, dar nimănui nu i-a fost frică. Oglindienii au fost chiar foarte prietenoși cu noi. Spectacolul a continuat cu schimbul de mandat al fiecărui președinte de pe planeta Oglindă, unul care ține 60 de ani oglindici, mai exact șase minute pământene.
Practic, fiecare președinte ne-a spus același lucru, dar sub o altă formă. Unii au fost mai prietenoși, alții mai direcți, referitor la ceea ce ține de problemele cu care ne confruntăm la nivel global, noi, pământenii. Printre aceste probleme, au fost menționate încălzirea globală, dispariția multor specii de animale, sau moartea teatrului.
Este teatrul o specie pe cale de dispariție?
O întrebare foarte bună, care a stat pe buzele personajelor și care a cutreierat gândurile celor din public pe parcursul spectacolului. Din păcate, ni se spune că teatrul are „pulsul foarte slab, aproape insesizabil” și că inima i se mai oprește din când în când. De asemenea, mulți pământeni nici nu-și mai aduc aminte când au fost pentru prima dată la teatru sau momentul în care au înțeles pe deplin un spectacol. Mulți pământeni nici nu se mai obosesc să vină la un spectacol de teatru. Așadar, teatrul este în comă și se dovedește a fi „o specie pe cale de dispariție”.
L-ați adus cu brio în stare terminală
Și-l tratați ca specie non-esențială.
„Tot ce pierdeți voi, luăm noi.”
Povestea evoluează prin faptul că Planeta Oglindă, deși situată la o distanță foarte mare de planeta Pământ, crește aproape zilnic, datorită oamenilor. De ce? Pentru că tot ceea ce pierdem noi ajunge la ei, cum ar fi, citez „ideea că pământul este rotund” sau că „oamenii ar trebui să fie egali”. Dar să nu ne speriem! Oglindienii sunt darnici și au hotărât să nu ne ia chiar tot. Au spus că ne lasă nouă bolile, anxietatea și depresia. De ce? Pentru că, la cum ne comportăm cu celelalte lucruri vitale nouă, merităm să ni se lase ceva.
Speranță sau confort?
Metafora folosită în spectacol, cum că toate lucrurile care dispar de la noi ajung pe planeta Oglindă, reprezintă o speranță pentru noi toți. Speranța că este posibil ca acele lucruri să nu fi dispărut de tot și că alții se pot bucura cu adevărat de ceea ce noi nu am știut să prețuim la timp. Sau este vorba despre posibilitatea că aceste lucruri nu au dispărut pentru totdeauna și că vom avea chiar noi ocazia să le vedem din nou pe Pământ.
Dar oare chiar este speranță? Oare oamenilor chiar le pasă că aceste lucruri se pierd cu bună știință de pe fața pământului? Oare chiar vom apuca să ne mai bucurăm vreodată de ele? De ce nu prețuim și nu avem grijă ca lucrurile să nu se piardă, atât timp cât încă le mai avem? De ce oamenii se complac situației în care se află și nu fac nimic ca să îndrepte ceva? De ce noi, pământenii, suntem atât de ignoranți?
Citește și „Partea 1. Iubirea”: Un spectacol care schimbă tot
Faptul că așteptăm pe altcineva să vină să ne salveze din nisipurile mișcătoare, în care ne scufundăm, este foarte trist. Este o situație similară cu scena în care tigresa, dispărută de mult timp, începe să sune peste tot în lume. Sună cu disperare la președinții țărilor, pentru a le spune că teatrul este pe moarte. Pentru a le mai da un ultim impuls de a rezolva cumva problema. Rezultatul? Niciunul. Doar telefoane închise în nas.
Și, din nou, oare chiar avem nevoie de cineva să vină și să ne salveze din propriile greșeli? Poate că da. Poate că nu suntem conștienți de greșelile făcute pe moment. Dar o întrebare mai bună este alta. Oare chiar vine cineva să ne salveze de greșelile noastre? Oare chiar există o speranță că lucrurile pierdute de noi ajung într-un loc mai bun? Un loc în care alții se pot bucura de ele?
Va urma
Povestea s-a încheiat cu plecarea oglindienilor de pe Pământ. Înainte de asta, totuși, ne-au dat un ultim sfat important: „Teatrul e esențial. Știu că pare imposibil, dar schimbați lumea.”
Dacă tu gândești așa fără sfială, atunci marș în mintea ta,
căci mintea ta e non-esențială.
VA URMA. Pe planeta Oglindă este un spectacol politic-social, care pune în cumpănă viitorul artei și al artistului, într-o manieră pe care să o înțeleagă toată lumea. Un spectacol care să ne trezească la realitatea dură, să ne arate că nu e totul chiar atât de roz pe cât tindem noi să credem.
Ne zguduie de la rădăcini, implorându-ne să ne schimbăm gândirea și modul de viață. De ce? Pentru noi și pentru binele nostru.
O cronică scrisă de Tatiana Roșu. Tatiana are 19 ani și a fost jurnalistă voluntară la Festival
Editată de Mihaela Coman
Corectată de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu