banner ceva reactiv

TEATRU | Text REACTIV în patru acte

Suntem o redacție voluntară. Nu gândim spectacole, nu coordonăm festivaluri. Dar vrem să ducem vestea mai departe despre cei și cele care fac asta – și mult mai multe. Totuși, după o discuție animată cu nucleul REACTIV (ceva laborator de experimente performative pentru adolescenți), format din Jo Brăilescu și Daniel Frilensăr Chirilă, fetele din departamentul #creativ și coordonatoarea lor au fost inspirate și au scris un scenariu. Vă invităm să-l adaptați cu mintea și mai ales cu sufletul.

Discuția s-a petrecut în timpul festivalului, condusă și apoi transcrisă de Andreea, Daria și Mălina, iar adaptarea în chip de scenariu a Iuliei a apărut mai întâi în versiunea tipărită a ziarului REACTIV, pe care l-am scris și l-am editat în același format de patru, cu ajutorul lui Lucian Gherasim, care s-a ocupat de DTP. Puteți citi celelalte materiale din timpul festivalului aici.

💌 Ziar REACTIV2021 A4 print


Actul 1. Context

Pereți semitransparenți. Lumină naturală, filtrată. Zgomote de fond aleatorii și haotice: oale, strigăte, hohote. Întreruperi neprevăzute și farfurii goale pe masa dintre personaje.

Mălina: Putem începe?

Daniel: Da, da, da!

Jo: Ah, nu avem ședință?

Daniel: Nu… Este un interviu.

Jo: M-ai păcălit!

Râsete.

Mălina: Puteți începe să vă prezentați, așa casual-random.

Andreea: Vrem să știm câteva lucruri despre voi.

Daniel: Hai, Jo Brăilescu, ne spui cine ești?

Jo: Cine sunt eu? Aoleu.

Râsete.

daniel chirila festivalul reactiv targu neamt
FOTO Marius Șumlea

Jo: Sunt și eu o fostă membră a unei trupe de teatru de liceeni și cumva, fără să îmi dau seama exact ce presupune asta, toată viața mi-am dorit să fac festivaluri. Țin minte că asta mi-am scris și în scrisoarea de aplicație la facultate – că vreau să fac festivaluri, și cu asta, basta! Acum am ajuns să fac festivaluri și să n-am timp de mare lucru în rest. Așa că încerc ca în festivalurile astea să mă distrez și eu. Râde.

Daniel: Și cu ce te mai ocupi tu?

Jo: Cu ce mă mai ocup? Mai sunt și șoferiță la nevoie, capoeiristă și nomadă între București și Târgu Neamț. Și mi se pare că există o legătură între toate lucrurile astea, deși nu pare, la prima vedere.

Mălina: E multă mișcare în toate, nu?

Jo: E multă mișcare – bam!

Daniel: Zic eu? Eu sunt Daniel Chirilă, sunt în prezent regizor și dramaturg și co-inițiator al CEVA de trei ani și patru luni. Am făcut și eu parte dintr-o trupă de teatru de liceeni, da’ nu mi-a prea plăcut… erau cursuri plătite, jucam Caragiale și Shakespeare – chestii pe care oricum nu le înțelegeam. Treaba cu CEVA-ul este că sunt din Târgu Neamț și mi se părea că nu sunt atât de multe inițiative acolo. Eram plecat de șapte ani și știam că nu se întâmplă foarte multe în zona asta. Și, în același timp, că e mișto și faină treaba asta cu teatrul, dar poate la modul – hai să nu facem teatru d-ăla foarte, foarte serios, să facem teatru ca la facultate, dar când ai 16 ani. Mi se pare o pierdere de timp dacă încerci să faci chestia asta. Mai degrabă poți să folosești teatrul ca instrument. Care să te ajute să cercetezi puțin comunitatea din care faci parte, să te documentezi cu privire la sistemul de educație, sau la viitor, sau la artă. De aceea, acronimul CEVA vine de la comunitate, educație, viitor și artă. În principal, noi folosim teatrul și artele performative, dansul și muzica ca instrumente de discuție și de cercetare. Cam ăsta e scopul. Anul ăsta și anul trecut am pus accentul pe – băi, cât de mișto o să fie spectacolul ăsta. În general, ne interesează mai degrabă procesul – discuțiile, schimbul de informație. Noi luăm foarte mult de la ceea ce facem cu adolescenții din Târgu Neamț, nu doar dăm. Ne ajută să ne ancorăm mai bine în realitate.

Actul 2. Pretext

Același decor.

Andreea: Asta era și întrebarea următoare – cum ați pornit inițiativa?

Daria (entuziasmată): Și cum ați reușit să coagulați un grup de adolescenți?

Jo: Prima dată când am zis „Hai să facem ceva și în Târgu Neamț”, ideea a fost să facem un festival. Ne-am dat seama foarte repede că nu poate fără o echipă. Tot demersul din ultimii trei ani a fost să le câștigăm încrederea, să înțelegem mai bine ce se întâmplă în Târgu Neamț și care e ceva-ul ăsta – să-i dăm împreună cu adolescenții direcțiile și să-i capacităm, să-i responsabilizăm pe ei. Sunt cele mai potrivite cuvinte. Să-i încurajăm să facă și ei alegeri. Să nu venim noi, după experiențele noastre profesionale, și să zicem „Uite, așa e bine”, ci să găsim asta împreună, să le punem întrebările la care ei să-și răspundă. Plus încrederea care, până la urmă, le lipsește tuturor oamenilor, nu numai adolescenților. Cred că, dacă se intervine în perioada asta, în care oamenii sunt foarte receptivi și foarte dornici, plus că au timpul pe care în alte perioade ale vieții nu-l vor avea, ar putea să declanșeze niște chestii mișto. Noi vrem să stimulăm potențialul care există deja, de a vrea să faci, să-ți chemi oamenii. Pentru că și eu, când eram în liceu cu colegii mei, stăteam la masă și ne gândeam cum ar fi să facem un festival, dar nu a existat impulsul, încrederea că se poate și un pic de muncă administrativă, birocratică și de fundraising.

Jo Brăilescu
FOTO Marius Șumlea

Andreea: Și cum i-ați găsit pe copii? Ați făcut preselecții, ați mers prin școli?

Daniel: Ca să completez răspunsul la întrebarea precedentă, cred că scopul nostru și ceea ce s-a întâmplat până acum a fost să creăm un context. Ăsta a fost gândul. Nu avem o metodă, nu ne ducem în fața colegilor noștri mai tineri să le spunem „Uite, așa se face”. Ne asumăm de la început că și noi testăm lucrurile astea. Că facilităm contextul ăsta în ideea în care ei să aibă curajul să facă anumite lucruri – să urce pe scenă, să facă un festival, să stea la discuții cu publicul după spectacol, să vorbească despre subiectele care îi interesează. CEVA e mai degrabă facilitator de contexte de discuție. Proiectul funcționează de trei ani, cu un formular de înscriere – dacă ești pasionat de teatru, dacă ai între 15 și 18 ani, trimite-ne o chestie artistică.

Jo: Trimite-ne CEVA-ul tău.

Daniel: Da, nu conta – putea să fie un desen, un cântec. Putea să fie orice. Am vorbit cu liceele, unde am pus și afișe. Inițial, i-am luat pe toți. Cred că s-au înscris 16 sau 17. De atunci o avem pe Raluca, e singura care a rămas din prima generație, pentru că ea abia termina clasa a VIII-a. În al doilea an, am gândit înscrierea după o tabără de acomodare de șapte zile, în care s-a lucrat alături de niște traineri invitați și în care am stabilit niște direcții. După perioada asta de șapte zile în care ne cunoșteam, ne apropiam și cream o conexiune, urma perioada de repetiții, ieșea spectacolul, se juca de 3-4 ori și aia era. Doar că proiectul a evoluat și a devenit mai complex de-a lungul timpului. În al treilea an, adică anul trecut, am avut și un program de rezidențe în care am zis „Poate am lucrat prea mult doar noi cu ei”. Aveam deja trupa din a doua generație și erau deja vreo 6-7 fete care rămăseseră și am zis că poate ar fi bine să vină și alți oameni să lucreze cu ele. Am lansat o serie de rezidențe și am selectat câte un trainer pe muzică, dans, scenografie și regie. Au avut fiecare vreo două săptămâni de lucru cu adolescentele și, la final, a venit regizorul și a stat 2-3 săptămâni și a încropit spectacolul Toate uraganele au nume de fete. De aici s-a născut și ideea turneului. Noi facem spectacole în Târgu Neamț, pentru că este nevoie, sau cel puțin noi credem că ar fi nevoie, dar Târgu Neamț e poziționat, de fapt, între două drumuri – unul dinspre Iași spre Ardeal și unul dinspre Suceava spre sud. Dar în jurul Târgului Neamț sunt foarte multe comune mari. Foarte mulți dintre elevii care învață în Târgu Neamț locuiesc în comunele respective. Tocmai de aceea ne-am gândit să mergem să jucăm și în satele și comunele de lângă Târgu Neamț. Și am continuat chestia asta și cu spectacolul pe care l-ați văzut în deschidere, Hei, tu, vecine!, cu care am fost deja în 8-9 localități. Scopul este să ajungem și în zonele în care nu ajunge nimeni. Sau ajunge foarte, foarte rar și de obicei pe bani. Și de obicei pentru copii foarte mici. Legat de selecție, ne-am dat seama că noi luăm pe toată lumea care e interesată, doar că la un moment dat se pierdea legătura. La un moment dat, oamenii simțeau că nu e zona lor de confort, noi încercam să le spunem „Poate nu trebuie neapărat să joci, poate trebuie doar să scrii”. Am făcut și un mini-casting pe Zoom, pentru că venise pandemia. Am stat de vorbă cu fiecare și din vreo 20 am ales 13.

Reactiv 2 FOTO Gabriela Cozma
Repetiții trupa CEVA pentru REACTIV. FOTO Gabriela Cozma

Actul 3. Subtext

Același decor. Una dintre voluntarele din festival apare în cadru și se plimbă cu un telefon la ureche, discutând agitată despre ridicarea unor pliante despre festival, de la Târgu Neamț.

Daria: La spectacolul Hei, tu, vecine! cum ați lucrat?

Subiectul imprimării pliantelor devine acut și se întrerup, pentru a soluționa situația de criză.

Daniel (în șoaptă): Vezi că aici dăm un interviu.

Râsete. Problematicul subiect al imprimării pliantelor se reia, într-o discuție la distanță. Continuăm.

Jo: Care era întrebarea?

Și mai multe râsete.

Jo: Așa. Cum s-a lucrat la spectacol? Toată munca pe care am făcut-o cu ei, de la selecție până la festival a fost conectată. S-a lucrat, pe de o parte, la spectacol, dar și în direcția de a crea o experiență și pentru alții. Un fel de „Uitați cum vă creăm noi vouă un context de învățare, de schimb, cu miza ca și voi, la rândul vostru, să replicați principiile potrivite.” Ne-am întâlnit fizic, pentru prima dată, anul trecut în august, tot într-o tabără cu traineri invitați. Practic, acolo a început munca la spectacol. Și înainte, între martie și august, noi ne-am întâlnit foarte mult pe Zoom, am avut tot felul de teme comune, ne-am văzut des digital, ne-am uitat la filme și după aceea fiecare s-a înregistrat vorbind despre ele, am încercat să menținem contactul, să compensăm pentru faptul că nu ne puteam vedea fizic. Tabăra de anul trecut s-a concentrat pe împrietenire, pe vulnerabilitate, pe dezvoltarea unei voci proprii – din prima zi s-a vorbit la microfon. Feedback-ul, inclusiv cum ne simțim – totul s-a spus la microfon. Și asta cred că a contribuit mult și la cât de dezinvolți sunt pe scenă, cum nu le este frică de propria lor voce.

Reactiv FOTO Gabriela Cozma
FOTO Gabriela Cozma. Cadru din spectacolul „Hei, tu, vecine!”

Daniel: Și, după tabăra în care s-a lucrat mai mult pe conexiune și pe cunoaștere, am lucrat cu Ovidiu Cosovanu (actor și compozitor la Piatra Neamț) pentru muzică. Le știa deja pe o parte dintre fete de anul trecut, am mai făcut ateliere de scriere dramatică și mare parte din text este de la ele, cu puțină îngrijire de la mine, iar despre asta s-a tot discutat în timpul taberei și cu Alina Medoia. Din cauza pandemiei, am lucrat pe calupuri, ne-am întâlnit puțin în septembrie, după am luat pauză, că era ba fizic, ba online, după s-au mai întâlnit în octombrie, când s-a închis iar școala, și atunci, fiind acasă, aveau timp după ore să lucreze cu Ovidiu. După ne-am întâlnit undeva în decembrie și am înregistrat două piese și le-am făcut niște videoclipuri, fiindcă promisesem spectacol, dar, din cauza pandemiei, când nici nu aveam voie să-l ținem în spații închise, cu public, nu am mai reușit. Și după am mai repetat, s-au mai retras vreo trei fete și a trebuit să regândim toată partea de orchestrație, iar apoi ne-am întâlnit vreo două săptămâni în mai, când a fost gata și textul. La spectacol propriu-zis s-a lucrat tot în mai, vreo săptămână, înainte de REACTIV PRIM (noi am avut un mock-up în oraș, doar cu comunitatea noastră, unde a avut loc și premiera).

Jo: A fost tot un exercițiu de organizare a unui eveniment mai amplu, ca să tragem concluzii utile pentru REACTIVUL mare.

Daniel: Da, procesul spectacolului împlinește un an, pentru că eu aș include la proces și varianta din deschidere și cele 15 reprezentații care au fost până acum, pentru că ele contează foarte mult. După două luni și jumătate, spectacolul arată așa: ele sunt mult mai sigure, pot să se descurce cam în orice moment, nu intră în panică dacă uită textul. Mi se pare că abia acum spectacolul e finalizat.

Actul 4. What’s Next?

Același decor. Aceleași personaje. Nivelul de agitație din tabără crește progresiv.

Daria: Și cum a arătat turneul? Ce reacții ați avut, cum e publicul, cum reacționează la spectacolul vostru?

Jo: Extrem de… variat. Contează foarte mult și cum se raportează partenerii locali, care sunt fie școlile, fie primăriile comunelor, și am avut public de la 15-20 de oameni la peste 150. E de la sine înțeles că, având copii mici și oameni care nu sunt obișnuiți cu genul acesta de performance-uri, nu ai cum avea parte de atmosfera care a fost în deschiderea REACTIV, unde au fost prezenți oameni care înțeleg ce înseamnă munca din spate, sau că actorii nu sunt profesioniști și orice chestie îi poate distrage. Au fost și spectacole extraordinar de mișto și au fost și momente în care oamenii plecau pentru că nu înțelegeau, li se părea prea discursiv, prea fără poveste.

Daniel: Nici nu cred că ai cum să vorbești dintr-o perspectivă personală și să fie pentru toată lumea. Viitorul pentru copiii din comunitățile respective arată cu totul altfel, sau poate sunt îmbinate uneori tot felul de perspective, dar mi se pare uneori, din reacțiile primite, nu neapărat că sunt dezinteresați, dar că noi vorbim de niște lucruri total străine de realitatea lor. Pentru unii dintre ei realitatea arată cu totul altfel și poate că este mult mai dură, și când analizezi mai profund îți dai seama că actorii care joacă în spectacol sunt privilegiați, iar de aici apar diferențele. În unele părți, oamenii adunați erau oameni care au mai intrat în dialog cu genul ăsta de evenimente, pe când în alte zone poate discuția despre viitor abia atunci începea. Cred că exemplul cel mai concret a fost la Urecheni, unde am jucat săptămâna trecută și au fost foarte mulți oameni. Cei din primele rânduri erau foarte conectați la tot ce se întâmplă, dar pentru restul era un tranzit continuu: se plimbau prin parc, mai veneau, mai plecau… De-a lungul timpului, spectacolele de teatru au devenit mai mult divertisment. Ce mi-a rămas mie în minte din experiența asta e că oamenii sunt obișnuiți ca, imediat ce începe un spectacol, să meargă la chioșc și să-și ia sucuri și gusturi. E ceva instinctiv. Telefonul, gustărica și băutura sunt peste tot, indiferent de vârstă. Teatrul nu mai e neapărat deținător de adevăr, ci doar o formă de divertisment și așa este perceput de marea majoritate a populației. În fond, să recunoaștem, este o formă de divertisment.

Iulia (intervine, dând din coate – sau din coadă): Ce se întâmplă mai departe?

Jo: Spectacolul se va mai juca de câteva ori, la festivalul Zilele Nordului, la festivalul Super, în București, și la festivalul de la Teatrul Tineretului. Ne-ar plăcea mult ca REACTIV să devină un festival anual și să mai facem mici intervenții locale, în toamnă sau în primăvară, organizate în spațiul public, în ideea de Hai să ne vedem și să decidem, într-un timp scurt, ce alternativă putem să creăm. De exemplu, în primăvară, REACTIVUL a fost un fel de târg liber, unde am avut free shop, și s-a creat o altă convenție de relaționare.

Daniel: Noi nu avem încă un sediu în Târgu Neamț și funcționăm mai mult pe bază de colaborare. Am dori să creăm un fel de hub cultural, în care REACTIV să rămână un festival local și național pentru adolescenți. Pentru noi, toată experiența este mai ales un punct de întâlnire, mai mult decât o prezentare și un festival cu premii. CEVA o să continue, cu siguranță, dar poate că noi vom fi doar sfătuitori, iar impulsul va veni doar din comunitate. Scopul nu este spectacolul în sine, ci tot ce învățăm unii de la alții.

team creativ la reactiv
Echipa AIVImedia.hub la REACTIV. Foto: Mălina Turtureanu

Interviu și text: Andreea Anca, Daria Ancuța, Mălina Turtureanu

Adaptare: Iulia Dromereschi – Editare: Radu Eremia

Fotografii de Gabriela Cozma și Marius Șumlea

 

Later update: Modificăm articolul ca să știți că REACTIV se întâmplă și în 2022. Cităm: „În vara lui 2022, 𝐑𝐞𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯 – 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐥𝐚𝐛𝐨𝐫𝐚𝐭𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐢𝐞𝐧𝐭̦𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭̦𝐢 va ajunge la a doua ediție. ne vedem iar la Oglinzi, și-n tot orașul, cu trupe, traineri, voluntari și doamna Maria”.

3
Daria Ancuța
Ce e viața dacă nu un șir continuu de Butterfly Effects care ți-au purtat pașii până la această (aproape) descriere?
Mălina Turtureanu
Toată lumea zice că e nonconformistă de fel, dar ea se consideră doar o adolescentă îndrăgostită de artă
Andreea Anca
Ar-ta - A ta? Arta ta. Și a ei. Teatru. Răsărituri și mare. Tot timpul pe muzică. Îi place să privească oamenii. Și floarea soarelui.