Pe 25 septembrie 2021, spectacolul Ivan se juca la Teatrul din Stejar din Iași și, dacă nu m-aș fi aflat în autoizolare, știu sigur că mi-aș fi dorit să-mi petrec ziua de naștere la teatru. M-am bucurat, însă, că a fost apoi inclus în programul BFringe 11 (citește aici și cronica scrisă de Rareș pentru „Aici, Moscova”). Avem nevoie, ca tânără generație, de cât mai multe spectacole dinamice, bine închegate, cărora să nu le fie frică să pună punctul exact unde doare cel mai tare – pe tulburările și vulnerabilitățile tinerilor.
În festivalul de teatru online Bucharest Fringe, IVAN s-a văzut pe 21 octombrie și a fost parte din competiție
Ivan are toate ingredientele necesare pentru a îndeplini aceste criterii. Poate și din acest motiv așteptările mele au fost, încă de la început, prea mari și îmi asum acest lucru când spun că, deși s-a vrut a fi în mod cert un spectacol ambițios, Ivan mi se pare că prezintă câteva aspecte mai mult sau mai puțin problematice, pe care nu le-am putut trece cu vederea, oricât am încercat.
Așa cum ne putem da seama încă din titlu, povestea lui Ivan, aflat în ultimul an de liceu (din capul locului premisa prezintă o situație critică, care permite multă explorare dramatică), riscând exmatricularea din cauza restanțelor și explorându-și sexualitatea într-o relație toxică, se desfășoară în prim plan. Reproșuri, plângeri, învinovățiri, ruminare… repertoriul spectacolului regizat de Antonella Cornici este complex.
O poveste dureroasă, tumultoasă, măcinată de o falsă indiferență teribilistă afișată cu dispreț în familie, la școală, în relație. O indiferență despre care putem intui că își are rădăcinile în moartea timpurie a mamei, în conflictele degenerate cu tatăl, în hibele sistemului de învățământ românesc, care mai mult frustrează în loc să educe (fără tangențe directe cu spectacolul, dar în timpul multor dialoguri în care adolescentul își exprima agresiv revolta față de inutilitatea învățatului, îmi suna în cap refrenul lui Chirilă cu pe de rost, pe de rost, pe de rost, ca un prost/Nu mai vreau pe de rost, pe de rost, ca un prost). Răzvan Conțu interpretează admirabil acest personaj controversat, dând extrem de convingător culoare acceselor de furie, durere sau pasiune, într-un spațiu coregrafic care îi și potențează, de altfel, toată această volubilă criză existențială.
Ruperi de ritm la nivelul coerenței
Între repetatele mișcări browniene și secvențele muzicale întrerupte de cele mai multe ori prea brusc și prea out of nowhere, mi s-a părut că, la nivelul coerenței spectacolului, se produc anumite ruperi de ritm inevitabile și extrem de vizibile. De la alegerea modului în care sunt înlănțuite secvențele scenice la felul în care se intercalează monologurile personajului principal cu acele haotice plimbări ale personajelor prin scenă, întreg spectacolul mi-a lăsat impresia lipsei de finalitate. Scopul acelui fragment muzical care se repetă recurent în timpul reprezentației ar trebui să fie de a induce spectatorului starea de anxietate, de invalidare emoțională, de tensiune reprimată, cu care se confruntă Ivan, însă (și vorbesc acum doar în cazul meu) dacă aceste bucăți muzicale ajung să acapareze, să sufoce părțile monologului în care interioritatea vătămată a personajului ar trebui să aibă spațiul și timpul de a-și livra spectatorilor cel mai acut trăirile, îmi creează senzația că ceva din consistența spectacolului este trunchiat nefiresc.
Și toată această fragmentare mi s-ar fi părut perfect justificată dacă povestea în sine mi-ar fi dat impresia că vrea să se construiască pe baza unor flash-uri, dar coordonatele spațio-temporale ale poveștii sunt încă de la început bine definite, așa că ipoteza în care suprapunerile acestea de secvențe/ întreruperi scenice prin schimbarea luminii/ muzicii puțin grăbite, puțin necizelate, să fie intenționate, mi se pare puțin probabilă.
Piesa IVAN este scrisă de Javier de Dios și tradusă de Luminița Voina Răuț
Portretizarea personajelor feminine
Per ansamblu, Ivan reușește, prin dinamismul, prin ușoara tendință de experimentalism cu care este construit, să sensibilizeze, să bulverseze, să șocheze. Și dacă tot am ajuns la partea în care analizăm ce natură îmbracă aceste șocuri, simt că trebuie să atrag atenția asupra modului în care sunt portretizate personajele feminine în acest spectacol. O cronică a spectacolului consemna că alegând să distribuie o actriță în rolul directorului școlii (bărbat în original), perspectiva asupra personajului titular, pe calea lui de la impetuozitatea adolescenței spre maturizarea care îi descifrează lumea, se „rotunjește”, el devine vibrant definit în raport cu o complexă, polarizată lume feminină. Aș vrea acum să vedem ce înseamnă, de fapt, această lume feminină cu care intră în contact Ivan, pentru că nu ar trebui să fie vorba de numărul în sine de personaje feminine în raport cu cele masculine (spectacolul având oricum un număr redus de personaje), ci de consistența acestora, a căror intenții, motivații, dorințe, trăiri, nu mi s-au părut nici pe departe a fi organice, ci doar asimilate inerțial personajului principal.
Nu poți să nu remarci, în primul rând, felul în care toate cele trei femei par a gravita exclusiv în jurul universului lui Ivan. El este pilonul central care le definește, în diferite moduri, existența. De la iubita lui semi-pretențioasă, semi-mofturoasă, cu aspirații de actriță și cu dorințe erotice nestăvilite, la directoarea școlii, care pare dispusă să lupte până în pânzele albe pentru viitorul băiatului, și la profesoara de literatură care este constant iritată și iritantă, cu remarci pasiv-agresive și cu o evidentă aversiune față de rebeliunea nejustificată a lui Ivan, toate aceste personaje feminine nu au consistența de a exista autonom, ci numai în raport cu problemele lui. Și acest lucru nu ar fi ceva neapărat greșit, dacă ar fi evident încă de la început că sunt construite doar ca instrumente care să-i servească exclusiv personajului masculin, și nu s-ar încerca mușamalizarea acestui fapt și inducerea ideii de personaje feminine strong, precis construite prin detalii bogate. Pentru că singurele detalii bogate sunt cele ale universului convulsiv al lui Ivan, și nici măcar acela nu mi se pare rotunjit, din cauza motivelor enunțate anterior legate de componența auditivă – vizuală a spectacolului.
Revenind la cele trei ipostaze feminine (interpretate foarte bine de altfel), ele rămân necredibile. Am aflat ulterior că spectacolul are la bază o poveste adevărată și, în acest caz, mi se pare încă și mai problematic faptul că personajele acestea nu sunt construite credibil, ci pe scheletul unor clișee despre feminitate și despre modul în care ea este exercitată în ipostaze de conducere, absolut ridicole. Directoarea are această indulgență dusă până la extrem în cazul lui Ivan, îmbrăcând anumite valențe materne nebănuite (și inutile, în opinia mea, fiindcă drama morții mamei oricum nu este îndeajuns de explorată, așa că un substitut al acesteia în viața tânărului nu este fezabil în context), în contrast evident cu profesoara de literatură, care este extrem de revoltată și de înverșunată pe Ivan, aparent din cauza unui bilet ofensator. În realitate însă, întreaga ei furie (justificată din ipostaza de cadru didactic) se transformă într-un conflict erotic, anulând complet întreaga credibilitate a personajului.
Un mesaj patriarhal?
Și aici intervin două mari probleme: întregul raționament dramatic și acțiunile profesoarei se subordonează, în fapt, impulsului erotic pe care Ivan îl trezește în ea. Toată revolta ei, corect îndreptățită până atunci, se anulează. Se deturnează complet atenția de la ce părea că o preocupă de fapt pe profesoară (notele lui Ivan, lipsa lui de respect, viitorul lui – toate aspecte esențiale în evoluția spectacolului) și se concentrează asupra negării sentimentelor personale, pe care ea le nutrește în secret, de mult timp. Și atunci, care să fie mesajul acestei portretizări? Că un bărbat (irelevant că este elev de liceu) poate domina oricând, intelectual, moral, fizic, o femeie, indiferent că ea ar fi trebuit să fie cea care deține autoritatea. Și, conform cu acest mesaj patriarhal, se justifică și acțiunile acestui personaj, pierdut în șiruri fără sens de lamentări „crizate”, tot timpul pe tonul ridicat, chiar și atunci când nu este cazul, tot timpul de fapt „negându-și nevoile feminine”. Cu alte cuvinte, mi s-a părut pur și simplu că întreaga fibră a personajului este complet infantilizată, ea ajungând să devină doar o victimă a seducției masculine.
Pe lângă faptul că, din nou, nu vedeam necesar ca Ivan să fie obiectul dorinței și al acestei femei, având în vedere că spectacolul deja ne prezentase amănunțit relația cu iubita lui (personaj feminin redus, de altfel, la instincte primare și ifose adolescentine), reiese foarte explicit că Ivan întreține relații intime cu profesoara, la un moment dat. Și aici simt nevoia să semnalez un red flag. În momentul în care alegi să pui în scenă o relație consumată între un adult (cu atât mai mult cadru didactic!) și un minor, nu poți să o faci romanțat. OK, Ivan avea optsprezece ani împliniți. Dar rămâne un elev. Rămâne un abuz de putere. Rămâne un consimțământ viciat. Rămân niște probleme care nu pot fi trecute cu vederea pentru că iubita lui se mută dintr-odată și îi arată că nu-l iubește și el are nevoie de afecțiune în brațele altei femei. A prezenta o astfel de relație, prin natura ei problematică, într-o nuanță romanțată, fără nicio urmă de warning, mi se pare extrem de riscant, fiindcă în 2021 cred că nu ne permitem să fim câtuși de puțin confuzi atunci când le vorbim adolescenților despre potențialele relații amoroase dintre profesori și elevi.
Puteți vedea IVAN pe 29 decembrie 2021, la Teatrul din Stejar
În loc de concluzie
Ivan nu este un spectacol-manifest. Sunt perfect conștientă de asta. Însă este un spectacol electrizant, captivant, a cărui principală miză rămâne viața acestui tânăr, prins într-un vârtej al maturizării forțate și al deciziilor importante luate pe repede-înainte. Asta înseamnă că este un spectacol al tuturor tinerilor sufocați de sistemul de învățământ românesc, de lipsa conștiinței valorii de sine, de pretențiile părinților, de incertitudinea viitorului. Este un spectacol cu o miză universală, care mi se pare că riscă printr-o neglijență la detalii să insinueze mesaje contradictorii în rândul spectatorilor, cu precădere în rândul spectatoarelor. Mi-ar plăcea ca, în 2021, să avem mai multe spectacole de teatru care să construiască valid backgroundul emoțional al personajelor (mai ales personajelor feminine, care încă sunt lăsate într-un con de umbră pe scenă), care să consolideze armonios înlănțuirea dintre secvențele scenice și care să-i lase, poate, mai mult spațiu unui personaj tulburat să se exteriorizeze, treptat și asumat. Pe deplin. Pentru că avem nevoie de astfel de spectacole.
Text: Mălina Turtureanu (departament #creativ – Teatru) 
Editare: Cezar Barbu (coordonator dept. #creativ)
Corectură & layout: Iulia Dromereschi