Dacă te-ar întreba cineva ce îți amintești din toată viața ta, răspunsul ar fi „un minut”. Maxim un minut și jumătate. Ce-o mai fi și asta? Condamnare? Verdict? Achitare? Dacă ai avea noroc, ar putea fi doar viață. Dar când ai avut tu noroc?
Homo anxiosus sau veriga lipsă dintre homo sapiens și homo extinctus
Pisica lui Schrödinger propune o realitate secvențială atent disecată între curriculumul ante & post, între instincte primare și dobândite, între ce ar fi trebuit să se simtă ca fericirea dar nu a fost și ce ar fi trebuit să se simtă dacă ți-ai fi lăsat capul sub pernă. Și este, fără îndoială, un spectacol necesar. O mică bilă de energie care-și propune să ridice voalul de tăcere așternut peste un subiect sensibil și incomod – afecțiunile din spectrul mental illnesses. Și, pentru că tot cuvântul rămâne cea mai bună armă împotriva tăcerii, Alexa Băcanu vorbește, în textul ei, despre ce înseamnă să trăiești urmărit întotdeauna de o a doua umbră – frica. Se spune că frica este unul dintre sentimentele care ne influențează cel mai puternic viața, iar în cazul persoanelor care suferă de tulburări anxios-depresive, frica este acolo la fiecare pas.
Mai bine ne împușcă cineva decât să aflăm cine suntem cu adevărat.
Pe scena de la unteatru, Valentina Zaharia și Vlad Benescu fac inventarul tuturor fricilor care ne consumă existența, de la cele ereditare până la cele dobândite pe parcursul vieții. Împreună, joacă alter ego-uri ale personajului principal (numit, în mod ironic, Luminița) și somatizează, transformă stările de anxietate și de zbucium psihologic în stări fizice patologice. Mișcarea este unul dintre elementele centrale din spectacolul lui Alexandru Berceanu – mișcarea dublează gândul și corporalizează suferințele. Coregrafia Mădălinei Dan tridimensionalizează scenic paradoxul Pisicii lui Schrödinger, captivitatea permanentă între două planuri antitetice – interior și exterior, viață și moarte, siguranță și nesiguranță. Iar povestea corpurilor lor devine povestea tuturor celor aflați în imposibilitatea de a-și vorbi lor înșiși la modul real.
Am da orice ca să se întâmple ceva. Un cutremur. Un incendiu. Un război. Un virus furios. Ceva care să ne scoată din mecanismele noastre ruginite și să ne destabilizeze într-atât încât să nu mai poată nimeni să ne reasambleze la loc. Corpul meu moare de o mie de morți posibile. Și al meu. Și al meu. Și al meu. Și știi că oricâte restartări ți-ai da, nu poți să scapi de cine ești. Cu alte cuvinte, de bula în continuă formare în care ești închis ermetic și care se ciocnește regulat de bula celuilalt într-o pendulare stranie și incongruentă. Ca o reinterpretare a (re)nașterii, întreg spectacolul îmbină cu rigoare, umor și viziune absențele din noi, care-și urlă dreptatea și suferințele care nu se pot eviscera și vindeca de la sine, într-un balans elaborat al lipsurilor și al preaplinului.
Niciun moment nu se exagerează/dramatizează inutil. Vulnerabilitatea în starea ei ultimă nu înseamnă victimizare, interiorizarea durerii nu înseamnă ignoranță. Perfect echilibrat, am simțit spectacolul ca pe un manifest pentru conștientizare, destigmatizare și empatie. Te încurajează să pășești dincolo de aparența fricilor iraționale și a angoaselor paralizante, te provoacă să privești în interior și să le conștientizezi rădăcinile adânc îngropate. E un spectacol sincer și asumat. Doare și incomodează. Ca o rană (permanent) deschisă.
Cronică sucită, învârtită și redactată de
Daria Ancuța & Mălina Turtureanu (departamentul #creativ)
Editare și corectură de Iulia Dromereschi