Pe 9 septembrie, la Festivalul de Teatru Piatra Neamț – 146 km, organizat de Teatrul Tineretului, s-a jucat Julieta fără Romeo, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, cu un text de Bogdan Theodor Olteanu și Alex Mircioi. Actrițele care au făcut totul posibil sunt Ioana Bugarin, Elvira Deatcu și Ruxandra Maniu.
Teodora, jurnalista noastră voluntară, a fost la Julieta fără Romeo și are multe, multe de povestit.
Un spectacol greu
Scriu asta la câteva ore după spectacol și nu cred că mi-am revenit complet. A fost un spectacol greu, din punct de vedere emoțional. M-a trecut prin diverse stări: de la bucurie la frică, la tristețe, la curiozitate.
Nu știam exact ce mă așteaptă, dar, când am ajuns acolo, m-a luat prin surprindere totul. Și asta încet, pas cu pas. E genul de spectacol care se agață de tine și nu te lasă să pleci prea curând. Îți spune: „Hei, vrei să stai puțin cu mine? Încă puțin, doar puțin. Dacă stai mai mult cu mine, pot să îți arăt asta și asta și asta. Pot să te arăt pe tine, dar în oglindă. Pot să ți-o arăt pe mama ta, dar în oglindă. Pot să vă arăt relația în oglindă. Vrei?”
Au existat mai multe segmente care au reprezentat diferite etape din clasica relație mamă–fiică. În prim-plan s-a aflat un nucleu familial care era mai mult o fantomă a ceva ce ar putea să fie. Un ecou al trecutului personajelor, care nouă ne era necunoscut.
Ajută-ne să scriem mai multe materiale culturale!
M-a impresionat contrastul dintre stilurile diferite de interpretare ale actrițelor. Elvira Deatcu (mama) avea un stil foarte rigid, pasiv-agresiv cumva. Chiar și atunci când spunea adevărul, părea că îi e frică de ce poate să spună. Frică de figura soțului absent, poate? Ni se spune că ea s-a măritat la 18 ani.
Cumva, din cauza asta, am văzut-o pe tot parcursul spectacolului în rolul de soție, nu de femeie, cu propriile ei trăsături și nevoi. Părea că tot ce face era ori pentru fiica ei, ori pentru soțul ei, dar nimic pentru ea. Din această absență a sinelui venea și intenția de manipulare emoțională pe care o avea: se simțea singură și știa cât de singură va fi, odată ce Julieta (Ioana Bugarin) pleacă la facultate.
„Te rog, mai dă-mi doar un an.”
Singurul moment în care am văzut-o pe mamă drept femeie a fost atunci când cele trei personaje au purtat o conversație despre feminism și despre poziția în care se situează fiecare față de acesta. Mama mi se părea ca o oglindă spartă a fiicei. Și fiica o oglindă spartă a mamei. Întregul spectacol s-a simțit ca o serie de certuri constante.
Orice făceau, mama și fiica găseau o cale să se certe, chiar dacă cearta era ascunsă sub masca unei conversații calme. A fost o stare constantă de tensiune care, la un moment dat, devenise puțin frustrantă pentru mine. Apoi, în sfârșit, Julieta a avut o răbufnire. Iar toată tensiunea aceea s-a scurs din ambele personaje, dar a lăsat în urmă o epuizare evidentă. Nu știam dacă să mă bucur sau să plâng.
Câteva triggere emoționale mai târziu…
De la bun început, când m-am uitat pe descrierea spectacolului, am fost surprinsă să văd că piesa de teatru a fost scrisă de doi bărbați. O piesă de teatru despre relația dintre o mamă și fiică a fost scrisă de doi bărbați. Și a fost scrisă bine. A fost scrisă atât de bine, încât, la un moment dat, m-am gândit că nu cred să existe o persoană în toată sala aia care să nu fi avut un schimb de replici asemănător cu mama sa. Poate, uneori, surprinzi mai bine lucrurile dacă le vezi obiectiv. Sau poate unele relații cu mamele, indiferent dacă ești fiică sau fiu, au asemănări izbitoare între ele.
Personajul Sonia (Ruxandra Maniu) a avut un rol tare, tare important. A păstrat mereu echilibrul din scene și dintre personaje. A avut grijă ca lucrurile să nu meargă prea mult într-o direcție sau alta. La scenele ei s-a râs mereu. A adus umorul în dramă și s-a asigurat că nimic nu devine mult prea copleșitor. Chiar și lucrurile care au fost prea mult, din punct de vedere emoțional, au fost apoi atenuate de replicile ei.
Așadar, Sonia a fost personajul mediator, cel prins la mijloc, dar absolut necesar pentru ca spectacolul să continue, și celelalte personaje să își joace rolul. Cred că, fără ea, spectacolul nu ar fi putut să aibă aceeași formă, sau să provoace aceleași emoții. Fără ea, acțiunea s-ar fi blocat. Până la urmă, reacționăm mult mai diferit atunci când râdem printre lacrimi, nu-i așa?
Ecouri și lumini albastre
La final, au existat patru runde de aplauze, iar actrițele au fost chemate și rechemate. Nu am plâns pe parcursul spectacolului, ceea ce m-a mirat destul de mult. Singurul moment în care am avut lacrimi în ochi a fost atunci când m-am uitat spre actrițe, atunci când stăteau pe scenă ținându-se de mână. Ne mulțumeau, dar nu știu dacă aveau de ce. Cred că le datorăm noi câteva mulțumiri. Au fost superbe.
Nu e un spectacol ușor de jucat. Efortul mental al actrițelor a fost foarte, foarte mare. Au fost genul de personaje care te epuizează, pentru că nu te lasă nicio clipă să te distanțezi de ele. Trebuie să fii mereu acolo, prezentă: mamă, fiică, doică. Femeie.
E un spectacol pe care vi-l recomand, dar la care vă sfătuiesc să veniți pregătiți pentru câteva triggere emoționale. E un spectacol dificil, atât de jucat, cât și de văzut, de simțit. E unul pe care cred că toată lumea ar trebui să-l vadă. Universalitatea relațiilor mamă–fiică mă lovește întotdeauna mai puternic decât aș vrea. Ușor, ne putem da seama cum trecem toți prin pattern-uri asemănătoare, cum încercăm să le oprim și ce iese din asta.
Citește și BABEL 11:4 sau TOTUL A ÎNCEPUT: „Tu cine ești azi?”
La finalul zilei, spectacolul ăsta nu este o poveste de dragoste. Romeo e un personaj care apare fugar și care, de fapt, nu are mare influență asupra evenimentelor. El este doar un motiv de ceartă. Însă, ceea ce iese în evidență este întocmai povestea dragostei dintre o mamă și o fiică, a profunzimii relației celor două. Nu e o poveste clasică, dar, în același timp, poate fi considerată așa. Doar că nu este vorba despre aceea la care vă gândiți prima dată când auziți Julieta și Romeo. În opinia mea, e mai bună.
Așadar, am rămas, totuși, cu o întrebare: Cum trăim ca oglinzi ale mamelor noastre?
Nu am un răspuns, dar cred că e important să ne ascultăm mai des. Și să ne iubim, cât putem.
Cronică scrisă de Teodora Dumitroaea
Editată de Mihaela Coman
Corectată de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu