TEATRU | Istorii interzise

#REACTOR de creație și experiment Cluj-Napoca reprezintă una dintre cele mai importante scene independente ale teatrului din România. Zic asta pentru că repertoriul lor acoperă o serie de probleme sociale actuale, ale comunităților, încă din 2014. Deși niciodată nu am avut ocazia să ajung fizic la unul din spectacolele lor, grație online-ului și proverbului cu muntele și Mahomed, a ajuns #REACTOR la mine acasă.


Toate spectacolele lor sunt atent concepute pentru a reflecta diverse fapte din realitate, dar transpuse artistic, pentru a ridica spectatorilor o serie de întrebări, în urma cărora aceștia ar trebui să conștientizeze ceva. Sau, cel puțin, să se gândească la acel lucru, dacă e să ne luăm după teorie. Și, pentru că trăim într-o țară predominant homofobă (și asta ne ocupă tot timpul), din subiectele abordate la #REACTOR nu puteau lipsi minoritățile sexuale: Rândul 3, aproape de margine este o meta-nostalgie cu atmosferă filmică despre comunitatea gay din România, pe parcursul a 100 de ani.

Straja dragonilor

Spectacolul prezintă, pe rând, trei povești inspirate de experiențele unor reprezentanți de seamă ai comunității pentru perioada în care au trăit: Ion Negoițescu, Gabriel Popescu și Ciprian C. & Marian. Folosind memoria unui cinematograf, toate întâmplările au loc în sala cu scaune de pluș, în care personajele principale se afundă pe rândul 3, la margine.

Fotografie realizată de Bogdan Botaș

Pentru început, puțin context (te asigur că următorul paragraf o să fie mult mai incitant decât ora de istorie, dar este important să înțelegi niște referințe): în România, homosexualitatea se pedepsea cu închisoarea, prin lege, în 1936. În ’86 apare infamul Articol 200 din Codul Penal, care crește pedeapsa și vine la pachet cu Secția de Moravuri a Securității. Abia în 2001 articolul a fost abrogat definitiv (dacă vrei să aprofundezi subiectul, aruncă un ochi pe Homoistorii, de Florin Buhuceanu). Practic, membrii comunității au fost nevoiți să se ascundă și să găsească alternative sigure: petreceri private, parcuri, băi comunale/toalete publice și cel mai important, cinematografe.

Ion Negoițescu

La Cinema Select se petrece prima poveste din spectacol. Prin anii ‘40, tânărul Marian Negruțiu, fiu de maior și nepot de preot, vine să cunoască alți băieți. Cu toate că dorința există, pentru că se apropie treptat de unul dintre spectatori și își lipește piciorul de acesta, avansurile încetează din pricina traumelor din copilărie, marcate de figura paternă impunătoare a maiorului și de credințele religioase ale bunicului. Chiar mai mult, Marian își imaginează toate lucrurile pe care i le-ar putea spune băiatului, în special că are un statut superior. Apoi, relatarea merge pe repede înainte și îl prezintă pe Marian în Germania, pe patul de moarte, singur. Povestea l-a avut ca sursă de inspirație pe scriitorul Ion Negoițescu și a sa autobiografie, Straja dragonilor (pe care am fost foarte fericit să o redescopăr într-un spectacol). Opera apare la un an după moartea sa, în 1993, acoperă primii 20 de ani din viața lui Nego și expune direct și firesc toate experiențele sale homoerotice. A lăsat posterității un jurnal scris în maniera lui Gide, care va putea fi publicat după 30 de ani de la moartea sa (adică în 2023, și personal, abia aștept jurnalul asta).

Securitatea

Cea de-a doua poveste are loc în Cinema Maxim Gorki, în timpul regimului comunist. Balerinul Ioan H. este urmărit de un ofițer al Securității pentru că ar fi manifestat tendințe homosexuale. Povestea prezintă cum balerinul frecventa cinematograful cu același scop ca Marian, dar și tabieturile lui, discuția ipotetică pe care ar fi dorit să o aibă cu agentul Securității și, în final, condamnarea lui Ioan, alături de interogatoriul său și de abuzurile fizice, conturate prin mișcări de balet frânte.

Sursa de inspirație a poveștii a fost Gabriel Popescu, considerat cel mai mare balerin din perioada postbelică, decorat cu Ordinul național Steaua României, în grad de Cavaler. Acesta a fost condamnat în ‘59, iar în 1965, în urma unui turneu în Franța, cere azil politic și rămâne la Paris.

Ultima poveste se petrece în anii ‘90 și îi prezintă pe Cristi și pe Vlad, care s-au cunoscut în urma unui anunț matrimonial la ziar. Venit la cinema cu sora lui, Cristi asistă la un film ce nu-i stârnește interesul, dar în schimb, își imaginează propriul film, în care protagoniști sunt el și Vlad. Chiar mai mult, ține un jurnal al poveștii de dragoste, pe care speră că într-un viitor chiar îl va ecraniza. Totul se sfârșește atunci când sora lui descoperă jurnalul și îl reclamă.

Ce m-a impresionat este faptul că, mai tot timpul, Cristi fredonează We are the world, un alt aspect ce ține de ideea de acceptare și de faptul că întâmpinăm cu toții aceleași probleme, indiferent de orientarea sexuală. Sursa de inspirație a fost cazul Ciprian Cucu-Marian Mutașcu. În 1992, Ciprian, în vârstă de 17 ani, publică la ziar un anunț matrimonial, intitulat „Vis de noiembrie”, prin care căuta prietenia altui bărbat. A răspuns Marian, în vârstă de 22 de ani, și astfel a început povestea lor, până când poliția i-a arestat pe cei doi, în baza Articolului 200. Au fost condamnați la închisoare și au fost bătuți cu bestialitate, de la arest și până la eliberarea în urma presiunilor externe. În urma experienței, cei doi s-au despărțit, iar mai apoi Marian s-a sinucis și Ciprian a cerut azil politic în Statele Unite.

Fotografie realizată de Bogdan Botaș

Textul Alexei Băcanu a fost regizat de Sânziana Stoican, iar scenografia este semnată de Valentin Vârlan. A ieșit la rampă în 2019, în cadrul unui proiect co-finanțat de AFCN, iar în distribuție îi poți urmări pe Cătălin Filip, Oana Hodade, Raluca Mara, Doru Taloș și Adonis Tanța. Dacă ți-am stârnit curiozitatea și interesul pentru teatrul asumat social, poți găsi ultimele noutăți și programul celor de la #REACTOR pe pagina lor de facebook.


 

Documentare & text: Cezar Barbu (coordonator departament #creativ)

Editare: Iulia Dromereschi

📸 Fotografii realizate de Bogdan Botaș
1

Comentează