TEATRU | Improvizația ca artă

Ce s-a întâmplat în ultima seară pe scena virtuală a Festivalului Național de Improvizație poate fi rezumat, așa cum de altfel am fost avertizați încă de la început, în trei cuvinte: explozie de sentimente.


Dinamismul, carisma, creativitatea, spontaneitatea și diversificarea jocului teatral s-au unit armonios sub forma unei solo woman show improvizat în prima parte. În cea de-a doua parte, scena (sau, cel puțin, chenarul special desenat pe scenă care, în teorie, nu poate fi depășit, dar regulile au fost făcute pentru a fi încălcate) s-a umplut de energia unui grup de improvizatori caree au adus în lumina reflectoarelor diverse ipostaze, sunete, reacții, situații umane, creând un adevărat și imprevizibil carusel de stări și de gânduri ce a meritat din plin așteptarea. 

Into the creative process 

Mergând pe urmele Ruxandrei Coman în interiorul mecanismului complex pe care îl presupune improvizația teatrală, am fost norocoșii martori ai transformării ei pe scenă: atât artistic, cât și uman. „Indiferent de cum va ieși, este un spectacol de improvizație, este spectacolul meu și mi-l asum”, ne-a mărturisit Ruxandra. Cred că este dificil să poți jongla cu toate stările care te încearcă în momentul în care trebuie să realizezi de unul singur un spectacol cu un curs asupra căruia nu poți prelua controlul aproape niciun moment. Practic, stai acolo și devii pionul publicului, nu ai nimic pregătit, nu ai regie, nu ai scenariu, nu ai alți colegi în scenă, nu ai voie să ai idei preschițate. Ai doar datoria să te pliezi pe așteptările și pe dorințele publicului, să ții oamenii permanent în priză, să te reinventezi ca artist de la o secundă la alta. 

Nu cred că am mai fost la un spectacol de improvizație până acum și, sinceră să fiu, eram puțin reticentă la început. Poate pentru că mereu priveam instinctiv improvizația ca fiind ceva ce trebuie urmat de o reprezentație teatrală în forma ei finală. Și îmi era greu să cred că se poate forma un întreg spectacol (și un întreg festival) pe o sumă de improvizații. Mă bucur că toate reticențele mi-au fost demontate de ce am văzut în cadrul plonjării în tot acest halucinant și magnetizant creative process, analizat atent și minuțios. 

Fotografie din spectacolul „The creative process / A journey in freeform” © Iulian Popa

Actrița ne-a arătat cum se provoacă singură de fiecare dată când primește situații random din public, ce se întâmplă în mintea ei, cum își rotunjește ideile care-i vin la foc automat și cum le duce mai departe fără să cadă în ridicol. Momente complet decontextualizate, precum sub papuc sau proaspăt colegi de apartament devin un pretext al aducerii în scenă a ce am trăit, ce ni s-a întâmplat sau am văzut că s-a întâmplat altora. Pentru că un element extrem de important al improvizației stă în vulnerabilitatea pe care o arăți în reprezentația ta. 

Iar Ruxandra le-a avut pe toate: a avut sensibilitate, a avut umor, a știut cum să se impulsioneze singură când lipsea vreun feedback direct din partea publicului, și-a semnalat neajunsurile și le-a redresat rapid. Ne-a explicat cum stă treaba cu numele care-ți vin automat în minte când construiești o improvizație, ce tipologii de personaje îți sunt la îndemână și de ajutor, cât de important e să spui mereu da, să nu oprești scena în momentul în care merită să o continui (deși poate rămâne și banală, nu-i neapărat un minus). Am aflat cât de vital e să-ți dai seama când situația respectivă nu-ți mai servește deloc fiindcă te-ai îndepărtat prea mult de la conceptul propus inițial și trebuie să o abandonezi, pentru a nu plictisi publicul. Cu alte cuvinte, însăși cuvintele Ruxandrei, „du-te, fii, aruncă-te ar cam trebui să fie de ajuns pentru un spectacol de improvizație remarcabil.

A journey in freeform. „Mai ești în viața mea?” 

În continuare, am urmărit produsul unei improvizații colective și am înțeles cât de diferite au fost cele două părți ale spectacolului, deși ele porneau, în sine, de la aceeași esență comună: necesitatea improvizației. Este important să le arăți oamenilor că atât artiștii, cât și publicul, au mare nevoie de astfel de momente. Cred că a fost o conexiune mult mai puternică, oamenii au râs mai mult, actorii au avut parcă mai multă încredere unii în alții – aspecte esențiale, pe care nu le întâlnești la orice spectacol finit. Ambele momente au ridicat mingea la fileu în felul lor, însă cred că am observat ce înseamnă sprijinul colegilor pe scenă, spre deosebire de momentul anterior. Improvizația presupune o doză faină de libertate, dar, automat, și o responsabilitate mai mare din partea celor implicați, fiindcă e (prea) ușor să scapi frâiele din mână.  

Din fericire însă, nu a fost cazul în spectacolul pe care l-am urmărit și care m-a umplut de energie. În cea de-a doua parte, grupul închegat s-a jucat cu abstractul, cu comicul, cu frânturi de intimitate, construind un adevărat periplu existențial tragi-ludic, care nu avea cum să te lase indiferent. Mi-a plăcut această deconstruire și implicit reconstruire a realităților teatrale care au fost disecate ingenios în The Creative Process/A Journey in Freeform și știu că de acum am să aleg să urmăresc mai multe spectacole de improvizație, fiindcă în mod clar Festivalul Național de Improvizație mi-a deschis apetitul!


Materialul Mălinei este cronica unui spectacol urmărit la ediția #8 (2020) a festivalului, prima și (sperăm) singura desfășurată exclusiv online. Pentru informații privind desfășurarea festivalului IMPRO în 2021, vă invităm să urmăriți pagina și să vă abonați la newsletterul lor.

 

Documentare & text: Mălina Turtureanu (departamentul #creativ)

Editare: Cezar Barbu

📸 Fotografii realizate de Iulian Popa

 

 

 

 

3

Comentează