Știți filmele americane în care profesorii de literatură sunt mereu portretizați ca fiind superfaini, nonconformiști, foarte aproape de elevii lor, dând teme precum „Pentru ora viitoare vreau să vă grupați și să jucați în fața clasei ce s-ar fi întâmplat cu Romeo și Julieta dacă ar fi trăit” sau „Vreau să scrieți un poem despre cum ar arăta *Mândrie și prejudecată* dacă domnul Darcy ar fi fost femeie”?
Am dat niște repere complet aleatorii acum, dar ideea centrală rămâne că fiecare dintre noi ne-am trezit tânjind măcar o dată la cum ar fi să facem parte dintr-o astfel de clasă, cu un mister Keating ca cel din Dead Poets Society, care să ne zică să rupem noțiunile alea ruginite din manual, pentru că oricum nu-i sunt de folos nimănui și să ne arate cum să simțim pe bune literatura și tot ceea ce ne înconjoară. Fiindcă adevărul e că, oricât aș iubi limba și literatura română, am obosit să rescriu aceleași clișee la nesfârșit, să trebuiască să ridic în slăvi Luceafărul când de fapt nu-l suport, să tot judec decizia Anei de a se spânzura în grajd, când personal mi se pare singurul om din toată cartea aia care a înțeles ce i se întâmplă, să îl aplaud pe Harap-Alb că și-a căpătat în sfârșit curajul, când adevăratul erou al tot basmului mi s-a părut mereu calul.
Poetry, beauty, romance, love – these are what we stay alive for (Dead Poets Society, 1989)
Tocmai de aceea inițiativa domnului nostru profesor de literatură universală a reprezentat pentru noi o reală evadare din spațiul sufocant al școlii. Poate și din cauza autoizolarii care s-a instalat imediat după, am în minte foarte clar acele ultime ore de literatură din februarie. Îmi amintesc că începusem să discutăm Odiseea pe baza romanului lui Daniel Mendelsohn, O odisee, care refăcea traseul existențial al lui Ulise în contemporaneitate prin intermediul unui profesor care le predă studenților opera lui Homer. Cred că aici a prins rădăcini ideea aceasta a reinterpretărilor, a jocului clasic versus modern. Pentru că era intrigant pentru noi de urmărit modul ingenios în care Mendelsohn se folosise de Homer ca să readucă spiritul nemuritor al Odiseei exact până în punctul care îi trebuia și le servea personajelor lui proprii, niciun milimetru mai mult sau mai puțin.
Au urmat apoi dezbateri aproape interminabile în acele ore despre hybrisul lui Oedip rege, vinovăția/nevinovăția Antigonei (am înscenat chiar și un proces la clasă pe această temă), Perșii lui Eschil, nebunia Medeei, răzbunarea Electrei, iar toate aceste discuții s-au configurat sub forma unor dialoguri extrem de aprinse despre ce înseamnă, ce presupune în esență și ce ne mai transmite astăzi (dacă ne mai transmite ceva) tragedia greacă. În general, pe mine mă atrag toate orele de literatură, însă la acelea am observat cum participa toată clasa cu un entuziasm vădit. Ceea ce m-a surprins, pentru că inițial fusese obositor de citit teatrul antic în limbajul specific, ni se păruse prea dramatic pentru gusturile noastre, nu prea credeam că vom rezona cu tragedia în sine etc. Dar dialogurile atât de vii din clasă ne-au demontat complet reticențele. La un moment dat, știu că domnul nostru profesor nici nu mai vorbea, doar ne privea amuzat cum dezbatem, spre exemplu, cât de îndreptățit era cu adevărat Oedip să se pedepsească scoțându-și ochii (Nu este oare asta în sine o nouă sfidare adusă zeilor? ridicase cineva mingea la fileu) sau cât de bolnăvicioasă era în fapt relația Electrei cu mama ei. Știu că în săptămânile acelea nici măcar nu mai puteam învăța pentru alte materii, eram atât de prinsă și așteptam cu atâta nerăbdare următoarea oră de literatură.
Pe măsură ce ne-am apropiat de vacanța intersemestrială, am primit și tema de la care pornește, în fapt, acest articol. Pe grupe sau individual, eram liberi să ne alegem orice tragedie greacă dorim (discutată la clasă sau nu) și să o transpunem într-o variantă personală de teatru contemporan. Chiar dacă nu-ți plăcuse foarte mult tragedia greacă în sine, o astfel de temă nu avea cum să te lase indiferent, fiindcă implica atâta spontaneitate și creativitate cum nu mai avusesem de mult șansa să arătăm la vreo (altă) oră de clasă. Pentru că participasem chiar în vara anterioară la o tabără de dramaturgie, unde am scris pentru prima oară în viața mea o piesă de teatru care a fost neașteptat de bine primită, am ales să încerc să scriu pe cont propriu piesa mea de teatru, ca să-mi testez limitele și să văd dacă succesul meu anterior se datora norocului începătorului sau dacă eram în stare de mai mult.
Te inspiră materialul Mălinei?
Ne poți lua o cafea virtuală pentru a continua să publicăm.
But only in their dreams can man be truly free. Twas always thus, and always thus will be (simt că niște citate din Dead Poets sunt foarte relatable acum)
Well, that’s the part where fun began. Au fost patru sau cinci piese scrise în total, două dintre ele reușind să se diferențieze într-o anumită măsură. Am întrebat-o pe colega mea, Diana, ce a însemnat pentru echipa ei întreaga experiență, fiindcă pentru fiecare dintre noi a fost o senzație unică:
Am primit acest proiect ca pe o provocare, iar apoi am fost împărțiți pe grupe. La orele de curs discutasem în special piesele „Oedip rege”, „Antigona” și „Electra”. Nu știam ce piesă vom alege drept temelie pe care să ne putem fundamenta propriile idei, pentru a ne țese povestea, pentru a crea personaje. Având prieteni care fac teatru, fie la școală, fie ca hobby în timpul liber, într-o seară, ieșind cu prietenii, mi-a povestit unul dintre ei că urmează să pună în scenă piesa „Medeea”, a lui Euripide. Din ce mi-a relatat, mi-am dat seama că Medeea e o figură feminină pe care o definește tăria de caracter și asta mi-a plăcut, căci prefer personajele puternice. Am propus echipei mele această piesă, am (re)citit-o cu toții și am hotărât să rămânem într-o zi după ore pentru a începe să brodăm pe pânza pe care deja o aveam. Trebuia doar să folosim alte culori. Ne-am amestecat nuanțele calde, reci și pastelate în două ore de discuții, am presărat inspirația de moment, răbdarea și pasiunea, am amestecat și am obținut aluatul pe care l-am lăsat la dospit. O rețetă literară de echipă, cu mai mulți ,,bucătari”. Fiecare a trebuit ulterior să frământe aluatul, să îi dea o formă, să îl particularizeze. După-amiezi, seri și nopți în care am bătut tastele calculatorului până am obținut compoziția ce ne-o doream. Am băgat-o la cuptor și am așteptat să se coacă încetișor. După aceasta, a trebuit să scoatem tava din cuptor și să tăiem prăjitura, să ne prezentăm rezultatul final al muncii noastre. Ne-am împărțit rolurile și am citit la clasă piesa și spre bucuria noastră, reacțiile colegilor și a domnului profesor au fost pozitive.
Știu că în momentul în care se prezentase piesa lor, intitulată Delir, care fusese ca o adevărată explozie de emoții, eu mă simțeam copleșită de situație pentru că ora următoare trebuia să prezint și nu aveam încă piesa finalizată. Mă gândeam că poate am greșit că nu am lucrat în echipă, fiindcă pe cont propriu a fost un proces destul de lung de scriere. În vacanță mi-am alocat câteva zile bune în care doar m-am gândit ce tragedie pot să aleg. Mai văzusem reinterpretări de genul (Shakespeare în contemporaneitate, Homer în zilele noastre, Titus Andronicus la Teatrul Ieșean), dar nu știu de ce nu mă convinseseră, cel puțin nu până la capăt. Simțeam că am nevoie să scriu o piesă care să reziste atât în asociere cu tragedia clasică, cât și (sau mai ales) de sine stătătoare. Să fie o poveste verosimilă, cu care să rezonezi chiar dacă nu ești un fan al teatrului antic și nu îți dai seama că sursa de inspirație vine de acolo. Iar pentru asta aveam nevoie de personaje puternice, cu o fibră psihologică rezistentă, care să inspire, să șocheze, să schimbe ceva în cel care citește. După lungi certuri cu mine însămi, am ajuns în cele din urmă la concluzia că am nevoie de un războinic/ă. Și cea mai înverșunată figură din teatrul antic în acest sens mi s-a părut a fi Antigona a lui Sofocle.
Un pic despre tot procesul creativ
A trebuit să-mi stabilesc o grilă de valori și de criterii foarte riguroasă în ceea ce privește transformarea Antigonei: ce păstrez din ea și ce nu? păstrez doar ce-mi place sau și ceea ce este detestabil? care va fi deznodământul ei? dar relația cu celelalte personaje? ok, stai, care vor fi celelalte personaje? Așa a început o muncă de cercetare asiduă despre ce implică personajul Antigonei mai exact. Simțeam că pe lângă discuțiile de la clasă, am nevoie de mai mult. Așa am ajuns să consult lucrarea lui Bonnie Honig, Cele două legi ale Antigonei, care polemiza esența umanismului și a tragicului. Întrebarea fundamentală la care am ajuns în urma lecturii a fost Este Antigona doar o soră lamentată sau un martir politic? (parafrazând aici termenii lui Hegel) și mi-am răspuns aproape imediat: Antigona (cel puțin Antigona mea) nu este nici una, nici alta, este doar un om rănit în care se zbat două conștiințe deopotrivă fascinante și distructive: conștiința dreptății colective și cea a dreptății personale.
Imediat ce am avut în minte portretul interior al personajului feminin, lucrurile au devenit mult mai ușoare. Știam că îmi trebuie un decor în care această Antigonă a secolului nostru (devenită Iraida, fiindcă e un nume care îmi inspiră putere și frumusețe) să se poată desfășura, un context care să stârnească în ea acea revoltă efervescență tipică tragediilor antice. Dacă în povestea originală aveam un război, aici am considerat potrivit să-mi pun mult mai mult amprenta personală. Și, pentru a avea timpul și spațiul necesar dramatizării caracteristice, simțeam că totul trebuie să pornească, în esență, de la o situație dureros de banală. Astfel, m-am inspirat din povestea cu Etéocle și Polinice, cei doi frați ai Antigonei care cad amândoi în luptă, însă numai lui Etéocle i se organizează înmormântarea cuvenită. Lui lui Polinice i se interzic funeraliile, pe motiv că a venit cu oaste străină să cucerească cetatea. Cam pe principiul ăsta s-au născut și David și Tiberiu.
Spre deosebire de opera originală, am vrut ca aceste două personaje să fie mult mai mult individualizate, pentru ca cititorul să aibă timp să rezoneze într-o anumită măsură și cu ele, nu doar cu Iraida. Cel mai greu a fost să găsesc un context similar al morților lor, pentru că am stat să mă gândesc destul la mult la conotația înmormântării în zilele noastre. În Antigona, practic, caracterul tragic începe să se resimtă acut în momentul în care îți dai seama ce însemna în Antichitate lipsa unei înmormântări pentru sufletul celui decedat. Polinice era osândit la o eternitate în Infern, în timp ce la mine era destul de greu să găsesc un echivalent cel puțin la fel de relevant pentru zilele noastre. De aceea am plasat acțiunea într-o familie extrem de religioasă, în care valorile acestea ale ritualurilor, tradițiilor, să nu se fi pierdut în timp. Mi s-a părut un pretext ideal, care putea să-mi servească desfășurării acțiunii în stilul tragic.
Iar de aici povestea mea s-a îndepărtat destul de mult de tragedia originală. Iraida, David și Tiberiu sunt niște tineri crescuți într-un mediu conservator, cu o copilărie rigidă, se au literalmente doar unul pe celălalt. Partea mea preferată din piesă e când introduc niște flashback-uri din trecutul lor și deși sunt interpretați de aceeași actori maturi, replicile sunt de asemenea natură încât publicul să realizeze tranziția. Intenționat am vrut să evidențiez că legătura dintre cei doi frați este mai strânsă decât cea cu sora lor, pentru a justifica de ce este necesar să moară amândoi odată. Astfel, știind că Biserica în general nu acceptă, decât în anumite cazuri (iar pentru asta am purtat discuții destul de lungi cu doamna mea profesoară de religie) să facă o slujbă pentru un sinucigaș care nu suferea de vreo boală psihică și nu avea, în teorie, niciun motiv pentru a-și lua viața, am decis că aceasta va fi premisa de la care vreau să pornesc.
În fapt, cred că piesa mea se concentrează practic pe fibra umană a fiecăruia. Nu mi-am propus să polemizez, să judec, să extrapolez prea mult, ci doar să prezint lumii tipologii de oameni. Mi-a fost destul de greu să-mi ucid personajele masculine, pentru că le construisem un background emoțional destul de consistent, zic eu, și îmi era greu să mă despart de ele. Deși știam că nu am cum să le salvez. Ele trebuiau să moară pentru ca Iraida să-și poată duce lupta până la capăt. Lupta cu ea însăși, lupta cu familia ei, lupta cu societatea. Așadar avem doi băieți: unul se îmbolnăvește de un cancer crunt, pe care îl ascunde de ceilalți până într-atât încât singurătatea îl doboară în cele din urmă și, fiindcă oricum sfârșitul era iminent, își pune capăt zilelor.
Conflictul adevărat este stârnit însă în momentul în care și celălalt frate recurge la același gest, pentru că nu poate trăi fără geamănul său. Iar Iraida, pe lângă faptul că se trezește dintr-odată complet abandonată, trebuie să se confrunte cu tatăl ei și cu toți reprezentanții Bisericii, care refuză să-i ofere slujbă religioasă și celui de-al doilea frate, fiind acuzat de trădare, lașitate, păcat de neiertat. Iar pentru Iraida este de neconceput gândul că Dumnezeul ei nu poate să-i ierte fratele, care, din perspectiva de soră îndurerată, nu a făcut decât un sacrificiu din iubire și suferință. Astfel, lamentația interioară și exterioară extrem de cunoscută în tragediile antice devine o perpetuă stare de neliniște, de revoltă, de durere, care, în final, culminează cu un gest despre care îmi place să cred că nu putea fi anticipat și care lasă fiecare cititor să-și aleagă singur deznodământul poveștii.
Alegerea de a lucra singură mi-a oferit șansa să-mi creionez personajele exact cum îmi doream. De exemplu, personajul lui David e un băiat care a crescut cu o falsă percepție asupra masculinității sale și asta îl face destul de antipatic la început. Chiar băiatul care l-a interpretat în spectacolul lectură pe care l-am organizat la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași) și despre care voi povesti mai amănunțit în paragrafele următoare, îmi zicea că îi e destul de incomod să împrumute vocea unor replici atât de misogine, precum „fetele sunt slabe, băieții nu plâng” etc. Când am citit la clasă prima dată, eu am jucat-o pe Iraida și știu că mai mulți colegi au observat caracterul feminist al replicilor și li se păruse interesant contrastul dintre această Antigonă, care, deși sufocată într-un univers patriarhal, are dreptul la exprimare, spre deosebire de Antigona lui Sofocle. Mărturisesc că nu mi-am dorit să am o piesă-manifest, dar am vrut să pun accent pe vulnerabilitatea personajelor masculine, pe nevoia lor reprimată de afecțiune, pe rănile lor suprimate. Fiindcă mi-am dorit ca lumea să empatizeze cu ele.
And now, what’s next?
După ce am citit cu toții piesele în clasă, domnul nostru profesor a fost foarte mândru și ne-a zis că ar trebui să facem ceva cu ele, nu să le lăsăm la sertar. Însă apoi a izbucnit pandemia, și cred sincer că toată lumea a uitat de propunerea asta, oricât de fain ne sunase. Iraida a reapărut în viața mea la finalul lunii august, când m-a sunat domnul profesor și mi-a zis că anul ăsta FILIT (festivalul emblematic al Iașului) se va desfășura într-o ediție mult mai restrânsă, mult mai puțin spectaculoasă decât în ceilalți ani, dar că vom putea într-una din zile să organizăm la FILIT Alecart (revistă de atitudine culturală coordonată de domnii profesori Emil și Nicoleta Munteanu) două mini-spectacole lectură ale pieselor noastre. A început o frenezie colectivă, am căutat oameni dispuși să joace rolurile mele, am ales o sală încăpătoare, mi-am ales proiecțiile, coloana sonoră, făcusem repetiții pe zoom, totul era aranjat și gata de prezentat publicului.
Foarte nou pentru mine a fost să lucrez din ipostaza asta de… kind of regizor, mă rog, dramaturg. Știu că la piesa cealaltă, Delir, au avut un număr foarte mare de copii interesați să joace (am popularizat și noi cât am putut evenimentul) și au trebuit chiar să facă un mini-casting. Personal, nu am simțit nevoia, m-am dus țintit la colegii care simțeam că au ceva special pentru toată povestea asta și m-am bucurat enorm că au acceptat din prima să mă ajute. M-a surprins că îmi tot cereau indicații, voiau să se asigure că citesc prin pe viziunea mea, erau foarte atenți la cel mai mic detaliu pe care o spuneam. Și asta m-a copleșit într-un sens bun, nu mă așteptam deloc ca piesa mea să fie privită cu atât de multă pasiune și implicare și responsabilitate.
În ultimul an, atât teatrul antic, cât și această nouă mișcare a pieselor citite mi-au devenit foarte dragi, iar provocarea de a o interpreta pe Iraida m-a apropiat și infiltrat în substraturile acestei arte seducătoare. Deși la prima repetiție nu m-am putut detașa de mecanismul viu al secolului XXI, treptat m-am lăsat invadată de fibra interioară a personajului, de tumultul existențial, de trăirile exacerbate, derularea nedreaptă a realității. Iraida este o reflexie a complexității feminine, un model al femeii puternice în fața sorții, cruzimii și urâtului uman, o replică definită de sensibilitate, forță și curaj. Am prins gustul acestor piese aduse mai aproape de contemporaneitate printr-o îmbinare a lumii antice cu haosul modern și consider că oricine, măcar o dată, ar trebui să ia o pauză de la aglomerația zilnică și să participe la o astfel de reprezentație. (Mălina Curpăn)
Asta mi-a mărturisit Mălina, prietena mea căreia i-am oferit rolul Iraidei pentru reprezentația FILIT oficială, pentru că simțeam că vocea ei e cea mai armonioasă combinație între forță exterioară și fragilitate interioară. Spre deosebire de mine, când citisem în clasă, știam că Mălina își poate păstra mult mai bine echilibrul tonului, poate rămâne mult mai concentrată pe ce are de făcut, poate oferi mai mult dramatism nu doar din replică, cât și din privire, gestică, nuanță.
Repetițiile au ieșit foarte bine, am vorbit chiar și pentru decor, muzică religioasă în surdină, am stabilit ca Iraida să se îmbrace în alb și toți ceilalți în negru, pentru crearea unui contrast puternic. Toată lumea se pregătea să iasă din casă, când am primit vestea că din cauza pandemiei, întregul festivalul se suspendă. Nu cred că are sens să încerc să descriu dezolarea care ne-a cuprins pe toți și cât de nedrept putea să se resimtă anularea asta în ultimul moment. Asta s-a întâmplat joi, pe 1 octombrie, la ora 12 și știu că până la ora 13 m-am simțit exact ca un personaj veritabil din tragedia greacă, pentru că nu mă puteam opri din plâns. La ora 13:30 ne-am decis ad-hoc că vrem să ținem totuși o întâlnire pe zoom. Nu aveam deloc adaptate scenariile la mediul online, îmi lipseau oameni (care pur și simplu se enervaseră și-mi dăduseră cu flit sau nu aveau conexiune la internet), ne certam între noi pe grupul clasei pentru că unii susțineau să o lăsăm pe altădată ca să avem timp să organizăm ceva profi, alții (printre care și eu) eram disperați și ceream să o facem așa cum putem… în fine. A fost un întreg haos. Un întreg haos din care a ieșit totuși ceva bun.
Un fel de happy end
Am citit piesele între noi și alți elevi din școală. La început eram extrem de încordată, dar pe parcurs m-am relaxat complet și m-am bucurat sincer de tot momentul. OK, poate că nu era cum ne-am fi așteptat, nu arăta ca-n filmele americane, nu avea coloană sonoră șmecheră, dar toată lumea și-a dat super mult silința, s-a creat practic efectul dramatic (pe care îl așteptam) din nimic. L-au creat doar din dorință și entuziasm. Așa mi-am dat seama cât de mult ne poate uni literatura, dacă știm să o trăim pe bune, elevi și profesori, nu doar să o predăm și apoi să o învățăm pe de rost. Și cât de mult ne putem inspira unii pe alții fără măcar să ne dăm seama!
Ne-am promis că nu renunțăm la ideea de a prezenta publicului larg (cândva, cumva) rezultatul muncii noastre, fie și numai pentru că ne-am îndrăgostit de teatrul antic prin prisma acestui proiect și suntem tare mândri de asta. Cred că elevii români au nevoie de mai multe inițiative formatoare, creative, în afara programei școlare, care să-i aducă, în esență, mai aproape tot de materia predată. Poate că nu pare big deal, dar eu mă simt foarte norocoasă pentru ce am trăit în februarie, cât și pentru toată experiența asta FILIT reorganizată, pentru că simt că m-a responsabilizat și m-a făcut să fiu mult mai atentă la munca mea și a celor din jurul meu. Nu pot să închei altfel decât cu multe, multe mulțumiri tuturor celor implicați și cu un alt citat memorabil din filmul meu de suflet (v-ați dat seama cred deja care e):
Carpe diem. Seize the day. Make your lives extraordinary!
Text: Mălina Turtureanu
Editare: Cezar Barbu
Corectură: Iulia Dromereschi
Am rugat-o pe Mălina să ne povestească despre experiența ei de scriere și punere în scenă a piesei „Iraida”. Ne dorim foarte mult ca această piesă, la fel ca altele asemenea, să ajungă să apară atât în print, cât și adaptate pentru scenă. Susținem aceste demersuri și vă încurajăm să le susțineți alături de noi.