Țările din fosta Iugoslavie au trecut prin schimbări dureroase în primii ani postsovietici. Serbia a intrat în tranziție sub conducerea lui Slobodan Miloșevici, din partea Partidului Socialist. Politicile sale, inclusiv Războiul din Kosovo, au dus la revolte sângeroase. În cele din urmă, Miloșevici a pierdut puterea și a fost judecat pentru faptele sale.
Acest lucru se întâmpla în 1997. În 1996, Lost Country se concentrează asupra unei „beizadele”, un fiu de om suspus prins între dorința de schimbare și iubirea pentru propria mamă – purtătoare de cuvânt a socialiștilor.
Familiile în care membrii se găsesc de părți opuse ale politicii și istoriei nu sunt rare. Conflictul este puternic – ori, cel puțin, are potențialul de a fi.
Direcția regizorală a lui Vladimir Perišić este una diferită. El alege o imagine mohorâtă, melancolică, lipsită de efervescența violentă a revoltelor. Nici tumultul conflictului interior nu este prezentat ca un vârf al afectului.
O relatare sobră a unui protagonist feroce
Cel mai dinamic element al peliculei este Stefan. El este singurul element contrastant în acest spațiu, în care nici măcar revoltele studențești nu par să spargă sobrietatea. Tânărul protagonist este impulsiv, violent înainte de a gândi și incapabil să comunice. Este apogeul adolescenței într-o lume în care singura lui salvare e aceea de a fi adult.
CITEȘTE ȘI Taifas Festival | „The Good Driver”: Care e cererea și oferta pentru băieții răi?, altă cronică scrisă de Irina Balcu pentru Taifas Festival
Sunt numeroase scenele în care Stefan aleargă în direcția opusă față de manifestanți. La fel și scenele în care mama lui îi vorbește, iar el „merge în altă direcție” cel puțin la nivel mental. Personajul său nu se integrează cu adevărat în niciuna dintre lumile propuse. Stefan devine cu adevărat parte din acest peisaj sobru, în care nici speranța nu este atât de puternică pe cât și-ar dori protestatarii, în momentul în care ia ultima decizie din film.
Este singura dată când un act violent întreprins de protagonist nu este arătat spectatorilor. Ei sunt doar lăsați să ghicească ceea ce s-a întâmplat.
Ce lipsește?
Pe măsură ce experimentam Lost Country, aveam sentimentul unei lipse. Aceeași deznădejde a personajelor opuse lui Miloșevici a ajuns cumva și la mine. Exclamația unui prieten de-al lui Stefan, pe care acum o parafrazez, „Cel mai rău loc de pe Pământ e Serbia!”, a fost interiorizată de mine. Din câte am putut vedea în sala din Cinema Victoria și de ceilalți spectatori.
Această lipsă resimțită a dus, într-o anumită măsură, la detașare. Poate a și fost miza lui Vladimir Perišić, în cele din urmă. Prin tehnica sa, a inoculat un sentiment similar cu acela pe care privitorii filmului și serialului MASH îl aveau atunci când auzeau vocea lui John Mandel, plină de serenitate în detașarea ei, spunând „Suicide is painless”.
Detalii tehnice
Regia: Vladimir Perišić
Scenariul: Vladimir Perišić, Alice Winocour
Distribuția: Jasna Đuričić, Jovan Ginić, Miodrag Jovanović, Lazar Kocić, Duško Valentić
Durata: 98 minute
Cronică redactată de Irina Balcu în cadrul Taifas Festival
Editare de Rahela Ulici
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Briana Lupea