Toată viața mea mi-am luat diferite repere care să mă ajute în a-mi găsi direcția. Ghidaj inconștient. Îl numesc așa pentru că, pe la vreo 20 de ani, mi-am dat seama că făceam asta. Și nu era neapărat un lucru rău, dar inconștiența cu care o făceam era cea care mă intrigă. Am citit, m-am documentat (doar nu vorbim din povești) și am reușit să-mi conturez alegerile ultimilor ani.
Școala primară. Am învățat, mi-am făcut prieteni. Mai țin legătura doar cu cineva. Punct bonus – a rămas totuși o persoană din perioada aceea. Școala gimnazială. Am învățat că sunt fun. Inițial, am pierdut legături, dar s-au reînnodat ceva ani mai târziu. Bonus points și aici. Liceu. Aici s-a produs nefastul. Role models alese îndoilenic, decizii nesigure, lipsa asumării, motivație și adrenalină. Recunosc că aici s-au pus bazele unor traume pe care le vindec și la trei ani după terminarea liceului. Bonus points? Oferim, dar în scârbă. Se putea și mai bine.
Iar acum, studenția. Primii doi ani nu știu ce au fost. Am lacune în amintiri și încerc să le leg, dar ratez sau inventez, pentru a nu părea totuși amnezică. Doi ani plini de incertitudine și revoltă interioară. Greșeli în doi cât pentru cinci (ani). Dar m-am trezit. Am dat o centrare cu capul fără să realizez că mingea era făcută din piatră și… m-am trezit. Singură, inconștientă, dar full de adrenalină. Cred că asta m-a salvat atâția ani. Adrenalina. Parcă ar fi un nume de fată. Poate chiar ea e prietena mea cea mai bună (analitic vorbind).
27 ianuarie
Scrollând pe Facebook, îmi apare un trailer. To the North. Văd vase, văd marinari, îmi atrage atenția. Toată viața mea (așa haotică precum am descris-o mai sus) a fost ghidată de un role model. Tata. Pe tata îl văd și l-am văzut mereu drept Steaua Nordului. Ghidajul din depărtare, pe care am vrut să nu-l dezamăgesc. N-am reușit întru totul, dar am încercat să mă mențin între liniile pe care mi le-am trasat singură. Mi-a fost (și-mi este) model.
Filmul apărea pe 17 martie. Ziua lui tati. Cum era asta?! Un film despre un marinar român pe un vas de filipinezi apare de ziua unui marinar român care lucrează predominant cu filipinezi. Am zis că nu se poate rata așa ceva. Pun mâna și îi scriu Iuliei, coordonatoarea media.hub. Îi spun toată polologhia și culminez cu: „Crezi că aș putea să mă bag eu să scriu despre el?”. Îmi spune că da, dar tre să vedem cum reușim să facem această minune. Aveam speranță-n suflet. Multă.
7 februarie
Mesaj de la Iulia. „Bună dimineata! Cu mare drag vă invităm la proiecția specială pentru presă a filmului „Spre nord”, vineri, 10 februarie. Te bagi?”. Primul instict a fost să zic da, dar după am văzut că e vineri, e de la ora 10:00, iar fata voastră are un job de susținut. Răspunsul universului a fost „nu”. Au urmat o serie de ecranizări ale filmului. Ba la Cluj, ba la București. Eu mă tot rugam de oameni să meargă, să-l vadă, să-mi zică dacă văd și ei acolo figura cunoscută pentru care-mi doream eu să merg. Tata.
Liniște însă. Nimeni nu vedea magia și substratul pe care le vedeam eu. Și era și normal. Era povestea mea personală care-și punea amprenta peste experiență. Nu era vorba de reavoință, ci de background. Și e și normal. Nu împărțim aceleași momente, nu am crescut la fel, iar trecutul nu ne este decât CV-ul pe care-l prezentăm în fața viitorului.
3 martie
Ora 12:07 PM. Mesaj de la Iulia: „Surpriză!!!” Filmul urma să aibă o proiecție de gală la București, în AFI Palace Cotroceni, pe 14 martie, la ora 18:30. O oră numai bună pentru mine, și cu trei zile înainte de ziua lui tati. Era perfect. Confirm și începe așteptarea. Tic, tac, tic, tac. Pentru a păstra firul narativ, nu vă voi povesti ce am făcut în cele 11 zile de așteptare, însă vă voi spune doar că facultatea, munca și tot ce mai era pe lângă începeau să se adune. Țineți minte acest aspect, pentru că va fi benefic în continuare.
14 martie
Ajung la AFI. Multă lume, mult de muncă, iar eu semi-obosită. Era o nouă zi de trezit la cinci dimineața. Cum îmi place mie. Ajunsesem mult prea devreme, așa că mi-am permis să fug în Ted’s să-mi procur o cafea. Americano. Fără zahăr, fără lapte. Black. Deschid laptopul și încep să conturez un layout. Timpul trece și vine momentul să intrăm în sală. Mă așez comod în scaunul de cinema și începe proiecția.
Dacă îți plac cronicile scrise de voluntarii noștri:
Cinematografie dusă „Spre nord”
Principalul lucru care mi-a atras atenția au fost close-up-urile lungi. Interesante, pentru că îți oferă timp de gândire. Poți procesa filmul în timp ce te uiți la el. Însă pentru un creier obosit, pot fi destul de plicticoase. De asta aș recomanda să nu vedeți „Spre nord” după o zi full de muncă. Take your time și analizați-l. Obișnuiți-vă cu lumina rece și nu dați înapoi la scenele mai gore.
Vă spun sincer că m-am bucurat enorm să nu-l regăsesc pe tata în personajul românesc. Nu mi-aș putea imagina ce a însemnat pentru Dumitru tot acel drum peste Atlantic. Știu că povestea este inspirată dintr-un caz real și acest lucru îmi dă fiori pe șina spinării. Mi se pare incredibilă ideea că cineva ar fi îndurat și trecut prin așa ceva. Dezumanizarea personajului principal mi-a adus aminte de reîntoarcerea la forma animalică. Instinctul de supraviețuire, modul grotesc în care a putut trăi.
Personajul principal, marinarul credincios de origine filipineză, Joel, dă dovadă de umanitate. O umanitate ghidată de bunătate. Doar că, în multe situații, cum zice vorba românului, „când ești bun ești luat de prost”. Mi-a lăsat un gust amar toată situația. Empatizam enorm cu bunătatea marinarului și înțelegeam perfect motivul ce îi înduma acțiunile, însă am învățat că și raționalul are câștigul lui. N-am să mint să spun că plotul nu mi-a lăsat un gust amar. Pentru că asta s-a întâmplat sută la sută. Înțeleg că destinul e destin și povestea e poveste, dar e un film trist, la final.
Spre nord este distribuit în România de Vertical Entertainment
Doleanțe și creanțe
Mi-aș fi dorit ca povestea să fie mai personală. Nu pentru mine, cât pentru personaje. Aș fi văzut acele close-up-uri interminabile înlocuite de momente care să te ajute să înțelegi personajul. Să îi vezi lupta interioară și motivația din spate. Am spus mai sus că „trecutul nu ne este decât CV-ul pe care-l prezentăm în fața viitorului”. Asta a lipsit. Personajele aveau un CV scurt și slab structurat, nu te ajutau prea mult să te regăsești în ele.
E un film întunecat. Un film exact ca marea. Tumultos pe alocuri și îngrozitor de liniștit pe altele. Nu ai de unde să știi când urmează să te lovească valul direct. Poți alege să te zbați, să te agiți și să te implici sau să lași valurile să te conducă în abis. În larg. Dar știi vreodată că te vor conduce „Spre nord”?
Notă de demisol
Cronica aceasta de film era programată să apară pe 17 martie. Așa îmi doream. Să fie o cronică pentru tata. Cadou. Să o citească și să-și dea seama că oricât de departe ar fi, tot e aproape. Profit de fiecare moment în care pot găsi o parte familiară din el. Caut experiențe și mă gândesc cu drag și cu inima deschisă la ceea ce ar zice/ face tata.
Dar, cum am spus mai sus, viața s-a aglomerat, task-urile au venit, iar eu am rămas una singură. Lucrurile vin toate grămadă, dar noi trebuie să le luăm pe rând și să facem ordine în ele. Pentru că, dacă am învățat ceva în ăștia 21 de ani de viață, e că ceea ce avem de făcut e să ne organizăm și să mergem înainte, căci lucrurile nu așteaptă.
O cronică scrisă de Ioana Stănișor
Editată și corectată de Iulia Dromereschi
Layout de Ioana Stănișor