Dansul ca mijloc de eliberare, constrângere și opresiune. Acesta este rezumatul scurt al filmului despre care am scris.
And Then We Danced (Și atunci am dansat) este un film de o sensibilitate aparte, care (re)aduce în discursul actual problematici reliefate prin dansul privit atât ca mijloc de eliberare, cât și ca mijloc de constrângere și opresiune. Filmul regizorului suedez Levan Akin este un coming-of-age tale plasat în Georgia contemporană, în Tbilisi. Regizorul, care este și scenarist, reușește să ilustreze conflictul interior dintre tradiție și sine, explorând nuanțele și subtilitățile identității multiple ale unui talentat dansator pe nume Merab (Levan Gelbakhiani). În momentul venirii în trupa de dans a unui nou coleg, pe nume Irakli, Merab este rupt între cele două lumi, neștiind pe care să o aleagă și în care să trăiască.
Este clar că povestea lui Merab nu poate fi fericită
Filmul este profund înrădăcinat într-un spațiu și un context socio-politic pe care nu ar trebui să le trecem cu vederea. Nu este povestea tipică a unui cuplu queer din Europa de Vest, care are anumite dificultăți, de la caz la caz. Asta nu înseamnă că neg sau încerc să anulez importanța acestui mod de a povesti, dar este esențial să vorbesc despre dimensiunea pe care filmul de față o propune.
Mai întâi, trebuie să vedem de pe ce poziție privim filmul și vorbim despre el. Poziția trebuie să fie una clar intersecțională, adică să înțelegem că există mai mulți factori (sexualitate, gen, etnie, rasă etc) care, când se suprapun, influențează modul în care anumiți indivizi sunt percepuți în cadrul unui grup oarecare. Așadar este clar că povestea lui Merab nu poate fi fericită, pentru că pe lângă că este gay (sau bi), el face parte și dintr-o cultură care este eminamente conservatoare și care nu încearcă să se deschidă cât de puțin exteriorului.
Citește și: Grupul editorial Trei | Ordinea în relație
Pe de altă parte, observăm că protagoniștii nu au o condiție financiară prea bună și uneori trebuie să ia decizii care, deși nu sunt pe placul lor, sunt singurele posibile. Aici doresc să ofer ca exemplu decizia lui Irakli de a părăsi orașul și de a se căsători cu iubita lui în contextul îmbolnăvirii unui membru al familiei sale.
Irakli știa că îl va răni pe Merab, știa că se va răni pe sine, dar mai știa că, într-un asemenea context în care, pe de o parte, avea nevoie de bani, și pe de altă parte presiunea culturală era una prea mare ca să mai poată fi îndurată, a ales să renunțe la sine. Nu cred că ar trebui să-l criticăm pentru alegerile pe care le-a făcut, ci mai mult, să fim empatici cu el și să încercăm să analizăm contextul acestor decizii. Filmul, pe lângă că prezintă o poveste de dragoste queer între doi dansatori, creionează și un portret al unei societăți închise de care Europa de Vest (și nu doar aceasta, dar îmi este cel mai la îndemână exemplu) este prea puțin interesată sau devine interesată doar când tradițiile acestei țări pot fi privite printr-un ochi colonialist și fetișizate.
Aici doresc să atrag atenția la grija cu care regizorul și scenaristul (de origine georgiană) ilustrează această societate închisă fără a o fetișiza prin clișee tipice (vezi toate filmele făcute de Hollywood în care personajul principal are celebra scenă în care fuge printr-o piață foarte exotic reprezentată) fără a exotiza sau stereotipiza. Pachetul de țigări din Londra, o dovadă că „te descurci”, după ce erau fumate țigările din el nu era aruncat, ci folosit pe post de tabacheră unde urmau să fie puse țigări simple, din Georgia.
Un nou limbaj, o nouă sensibilitate
Corpurile posedă o putere a lor de a spune povești, iar dacă l-am parafraza pe Bergman, care a spus că odată cu trecerea de la filmul mut la cel în care actorii vorbesc și au replici s-a pierdut un limbaj, am putea afirma că filmul de față nu doar că readuce în cinematografe acest limbaj pierdut, ci și îl (re)sensibilizează și politizează. E modul de prezentare atât a narațiunii conservatoare, cât și a conflictului în care aceasta intră cu narațiunea modernă, eliberatoare. Dansul inițial aparține tradiției, a fost dansat de mulți înaintea lui Merab, în aceeași manieră, cu aceeași rigiditate, iar în cazul bărbaților, cu aceeași masculinitate forțată exagerată și într-un final toxică.
Remarca pe care instructorul de dans o face la începutul filmului, conform căreia „nu e loc pentru sex în dansul georgian” nu doar că este depășită de momentele de intimitate de care Merab și Irakli se bucură în natură, departe de prietenii lor, ci mai ales de dansul final a lui Merab, care mai mult decât o simplă refuzare a cutumelor și rigidității dansului tradițional, este o adevărată exteriorizare a doliului din interiorul său, căci fiecare despărțire este o pierdere, iar fiecare pierdere cere doliu.
Citește și: „Godland” – Un portret dur, dar adevărat, despre viață, moarte și Islanda
Mi s-a părut de-a dreptul emoționant modul în care doliul și lipsa persoanei iubite te poate elibera, căci dacă dansul final nu este un act de eliberare și de asumare a identității proprii, atunci nu știu ce este, mai exact. Dansul din final, încet, încet, a devenit ceva recognoscibil și original. Mișcare cu mișcare, a deconstruit cutumele și regulile atât de rigide ale dansului tradițional și, într-un final, în loc să-l închidă pe dansator într-un spațiu toxic, l-a eliberat.
Descoperirea unei identități
Încă din momentul în care Irakli intră în sala de dans, între acesta și Merab este o continuă tensiune. La început, Merab îl percepe ca pe un rival, apoi ca pe un prieten. În tot acest timp se îndrăgostește din ce în ce mai mult de el. Relația dintre cei doi își atinge punctul maxim când întreaga trupă de dans merge pentru câteva zile la casa de la țară a lui Mary. La adăpostul nopții și al naturii, Merab și Irakli se regăsesc unul pe altul, într-o intimitate pe care niciunul nu a mai trăit-o.
Această regăsire a intimității, acest scurt moment de eliberare, juxtapuse cu sunetul vocilor de pe fundal, mi s-a părut una dintre cele mai înduioșătoare scene: plini de pământ și de frunze, zgâriați de crenguțele căzute pe jos și pe fundal cu vocea „tradiției”, cei doi îndrăgostiți au avut curajul să-și recunoască iubirea și, chiar și doar pentru câteva momente, să renunțe la toate cutumele și normele sociale cu care au crescut.
Iertare și tandrețe
Scena mea preferată este fără doar și poate cea în care Merab recunoaște în fața fratelui său (care tocmai ce a fost bătut la propria sa nuntă pentru că a sărit la bătaie cu o persoană care i-a spus că fratele lui este gay, pentru a-i „apăra onoarea”) că este gay (sau bi). Fratele său, o persoană violentă de la care te-ai aștepta să fie materializarea unui alpha male homofob, îl mângâie pe Merab. Apoi îl ia în brațe și îi spune că mereu l-a admirat și că el va rămâne fratele său, orice ar fi. Apoi îl sfătuiește să părăsească țara, pentru că este și el conștient că într-o societate închisă persoanele marginale nu își pot trăi adevăratele identități, iar dacă încearcă, viețile lor sunt puse în mare primejdie.
Film vizionat în cadrul European Cinema Night (Cluj, 30.11.2022)
Cronică de Victor Horațiu Troșan (#redactiacluj)
Editare și layout de Radu Eremia
Corectură de Iulia Dromereschi