Sarra Tsorakidis Ilustrație Monica Neagu
ILUSTRAȚIE originală de Monica Neagu

Sarra Tsorakidis: Fac parte dintr-o generație care ajută să egalizeze lucrurile în domeniu

Am făcut cunoștință cu munca Sarrei Tsorakidis urmărind scurtmetrajul ei, KAIMOS, la Zilele Sofia Nădejde 2020 – eveniment organizat de Asociația Art No More ca parte din Premiile Sofia Nădejde. Recent, Sarra a regizat campania de promovare a fotbalului feminin în România (una dintre direcțiile noastre principale de interes) sponsorizată de FORTUNA. Mai multe despre culise aflați în acest articol mișto de pe IQads.

Kaimos // short film teaser from sarra tsorakidis on Vimeo.

 

Sarra Tsorakidis, regizoare de film cu origini grecești, ne-a povestit anul trecut despre provocările profesiei sale, interacțiunile cu echipa pe care și-o formează și cum au evoluat lucrurile în domeniu în ultimii ani. Trecerea timpului i-a arătat că începe să îi placă din ce în ce mai mult să regizeze, cu toate că are și alte valențe artistice.

Zi-mi cine e Sarra și care este povestea ei.

Sunt regizoare de film româncă și grecoaică. Am 32 de ani. Am știut că vreau să fac film foarte devreme, cred că de prin clasa a IX-a. Nu am dat la altă facultate, nu am vrut sa am niciun safety net, pentru că am știut clar că asta voiam să fac. Îmi place să fac film din ce în ce mai mult. Mă mai ocup și de muzică. Îmi place să cânt, să înregistrez muzică. Dezvolt treaba asta ca la un moment dat să mă ocup de soundtrack-ul din filmele mele… nu neapărat să cânt eu pe melodiile respective, dar să descopăr zona asta de muzica non-diegetică. Mă ocup și de reclame, îmi face plăcere sa fac și reclame și videoclipuri.

Te-ai născut în România?

Da. Eu sunt mai degrabă româncă, tata e grec. Bunicii mei au venit în România când erau destul de tineri, după liceu, după povestea cu Războiul Civil din Grecia, și au fost evacuați când erau mici și au trebuit să facă liceul în Polonia. Dar eu sunt născută și crescută aici. Am foarte multe rude în Grecia, în Atena, în Creta și în Salonic. Îmi place să merg des acolo și am început să învăț greaca singură. La noi în familie nu se vorbește pentru că nu e prima limba, dar mă interesează foarte tare să învăț din ce în ce mai bine greaca. Poate mă duc să stau acolo o vreme, ca să o perfecționez.

 

La început, aveam tendința să mă îndepărtez. Numele Sarra Tsorakidis mă izola de ceilalți.

Crezi că faptul că, de mică, ai avut legătură cu două comunități diferite și două culturi diferite se simte puternic în ceea ce ești și ceea ce faci?

Sunt foarte sigură de asta. Am observat, la mine cel puțin, tendința asta de a mă îndepărta, la început. Numele Sarra Tsorakidis mă izola de ceilalți. Aveam tendința, când eram mică, să vreau să fiu ca ceilalți, să semăn mai mult cu ei, și mă simțeam cumva o paria. Și chestia asta m-a făcut să mă simt ciudat, să încerc să mă descopăr mai bine, să nu-mi ascult intuiția. Probabil că toată lumea trece prin asta, când se descoperă. Dar, o dată cu înaintarea în vârstă și după ce am terminat facultatea și când am început să și lucrez, am început să simt mai mult partea grecească din mine, și să mă simt și mai acasă de fiecare dată când merg în Grecia. Lucrul ăsta am început să-l integrez cumva, puțin câte puțin, și în filmele pe care le-am făcut după școală, în diferite moduri, ba prin muzică, ba prin aluzia că cineva e și grec, ba prin tot felul de mici elemente. Mi-ar plăcea, la un moment dat, să fac chiar și un film care să se petreacă în Grecia. Dar da, să am dublă cetățenie (eu am și cetățenie greacă) și să simt așa, că două țări sunt țările tale e un lucru interesant. Ai tendința, când nu ești prea sigur pe tine, să simți că nu aparții de nimic și de nicăieri, dar dacă începi să ai încredere în tine și în intuiția ta, simți că ai o comunitate și mai mare care te acceptă. Adică eu mă simt super și când mă duc în Grecia, mă simt bine și aici, mi-ar plăcea  să împart în două timpul petrecut în ambele țări.

Sarra Tsorakidis Ilustrație Monica Neagu
ILUSTRAȚIE originală de Monica Neagu

Cum e sa fii regizoare? Dar să fii regizoare în România acum?

Eu nu prea am cum să știu cum e să fii regizoare în altă parte. Sunt sigură că am mult mai mult noroc decât multe femei care au încercat, sau care au fost regizoare deja, și sunt conștientă că fac parte dintr-o generație care ajută să se egalizeze cumva lucrurile în domeniul respectiv, pentru că suntem o generație de tranziție. Nu suntem încă foarte multe, dar suntem mai multe decât în anii trecuți. Este greu, evident, bineînțeles că simți o prejudecată tacită, dar mi se pare că, în momentul de față, sunt mai puține prejudecăți față de cum simțeam că erau când eram mai tânără, acum zece ani. Mi se pare că e greu și pentru bărbați, și pentru femei, să fie regizori. Trebuie să fii foarte sigur de ce vrei, trebuie să faci tu singur mai întâi, ca ceilalți să vrea să facă și ei alături de tine după aceea, adică trebuie să dovedești, chiar dacă nu ai cu ce, că poți să faci. Dar asta e prin ce trec majoritatea tinerilor când se apucă de meseria asta. Trebuie să faci tu un film cu buget mic, cu echipă mică, cu tot ce poți tu, cu resursele tale, prin care să arăți ca un producător poate avea încredere în tine și să aplice mai departe la alte proiecte.

 

Mi se pare că e greu și pentru bărbați, și pentru femei, să fie regizori.

De ce abilități crezi că are nevoie un regizor?

Pentru mine, un lucru foarte important e să fii atent la intuiția ta și să încerci să ți-o dezvolți foarte bine. Pentru că e singurul punct de reper pe care îl ai, constant, la care te poți raporta când faci film, pentru că nu poate nimeni să îți predea regie cu adevărat. Poate să îți predea încadraturile, termenii, să îți arate niște filme. Adică poate să te îndrume spre a înțelege lumea respectivă, dar ca să faci un film și ca să regizezi un film, de fapt, ceea ce e cel mai important mi se pare că e să înveți să te cunoști pe tine, să fii un fan al psihologiei umane, să te intereseze să găsești un mod de a te înțelege pe tine mai bine prin filmele pe care le faci și să te poți împarți pe tine în diferite personaje, astfel încât să poți să îți vezi mai multe fațete ale personalității tale în același timp, pe ecran. Asta e părerea mea, că sunt multe feluri de a regiza, cu siguranță poți să faci și filme istorice, și documentare, poți să faci multe… dar mi se pare că cel mai important pentru mine este să încerc să găsesc adevărul în ce mă interesează să spun, și să încerc să îl surprind cât pot eu de bine, bazându-mă pe intuiția mea.

Și pe tine tot procesul te ajută să te cunoști tu mai bine sau te ajută să îi faci pe ceilalți din jurul tău să vadă o parte din tine pe care în alt context n-ar vedea-o?

Sinceră sa fiu, nu prea mă gândesc la ce văd ceilalți, adică nu mi se pare că ar trebui să mă preocupe. Bineînțeles, nu am cum să nu fiu deloc interesată de cum mă vede lumea. Ar fi o minciună să spună oricine așa ceva, dar nu asta ar trebui să fie principalul. Principalul ar trebui să fie cine ești tu, cum ești tu, în realitate. Evident că suntem plini de defecte și de calități. Dar și în filmele mele tocmai asta e ce mă interesează: ca personajele pe care le am să nu fie niciodată, ori albe, ori negre, ori bune, ori rele, să nu existe genul ăsta de delimitare, ci să fie un amestec de oameni care fac și lucruri bune, și lucruri rele, dar sunt oameni, pur și simplu. Și atunci când vine vorba de ce descopăr despre mine, din păcate, sunt multe lucruri nașpa pe care le descopăr. Ddefecte pe care mi-ar plăcea să le repar. E un proces constant, cred că până la sfârșitul vieții, în care încercăm să devenim mai OK cu noi înșine.

Sarra Tsorakidis - Ilustrație Monica Neagu
ILUSTRAȚIE originală de Monica Neagu

Ce carte ai vrea să adaptezi într-un viitor film?

Nu-mi dau seama dacă aș vrea să adaptez. Sunt multe cărți care mi-au plăcut. De exemplu, și ultima carte a Laviniei Braniște, Sonia ridică mâna, mi-a plăcut foarte mult și are multe elemente pe care mi-ar plăcea să le introduc într-un scenariu de lungmetraj viitor. Dar nu, nu cred că vreau să adaptez. Uite, de exemplu, un scurmetraj pe care mi-ar plăcea să-l fac ar fi Pană de automobil de Friedrich Dürrenmatt. E o povestioară, o nuvelă despre un tip care face o pană de autobuz într-un sat și mașina îi va fi reparată abia a doua zi, așa că trebuie să petreacă noaptea în acel sătuc, unde ajunge să stea la un fost judecător și fix în seara aia sunt invitați la acest judecător acasă și un fost avocat, și sunt tot felul de bătrânei din ăștia și se joacă de-a procesul cu acest individ. E interesantă nuvela. Asta, de exemplu, m-ar atrage să fac. Dar, în principiu, îmi place să scriu propriile scenarii, pentru că îmi place să vorbesc despre ceva ce clar știu eu, apropo de ce vorbeam mai devreme cu descoperitul de sine și așa mai departe. Dar daca aș găsi o carte care să fie exact cum simt eu, aș adapta-o, clar.

Cine sunt modelele tale?

Nu știu ce sa zic exact, sunt multe. De exemplu, Lucrecia Martel (n. red. regizoare argentiniană născută în 1966) mi se pare extraordinară, Chantal Akerman (n. red. regizoare belgiană), Julie Delpy (n. red. actriță, regizoare și scenaristă franceză). Îmi place supermult de ea. Mama mea e un model foarte bun pentru mine. Meryl Streep îmi place foarte mult. Dar -am idolatrizat niciodată pe nimeni. Nu am chestia asta deloc, de a încerca să semăn cu cineva și cumva și chestia asta cred că m-a făcut să mă simt ciudat în anii de liceu, pentru ca n-aveam tendința asta să arăt într-un fel sau să mă comport într-un fel.

E cineva pe care ai admirat în adolescență și care „a rămas” cu tine pe drumul spre autocunoaștere?

Pe cuvântul meu că am un blank în cap! Poate Stanley Kubrick. El e singurul care a rămas de când i-am descoperit filmele. Până acum mi se pare chiar un regizor extraordinar și tot ce a făcut mi se pare grozav. Mai degrabă îmi plac oamenii reali, prietenele mele, prietenii mei. Tot felul de mici elemente din fiecare om care mi se par inspiraționale.

Cât de importantă este comunitatea în procesul creativ? Cât contează să știi că ești susținută și că aparții?

Foarte mult contează. Te face să te simți mult mai sigur pe tine și îți dă timpul necesar să poți să creezi mai liniștită; pentru că foarte mult timp e ocupat de chestia asta, de : „Oare cu cine o să fac? Oare o să am bani? Oare unde? Cine să joace?”. Tot felul de detalii pe care, în momentul în care ai o echipă în spatele tău, în loc să te gândești la cum și la cine să te ajute, te preocupi să faci filmul cât mai bine. De exemplu, cu Voinea, cu operatorul meu, foarte mult timp ne petrecem discutând, dându-ne exemple de filme: cum ne-ar plăcea să arate filmul respectiv sau gândindu-ne care este rolul camerei sau tot felul de lucruri care pentru mine sunt importante în pregătirea unui film; mai importante decât să faci rost de 1000 de euro în plus sau altele, la care prefer să nu mă gândesc. Și e plăcut să știi că cineva are încredere în tine. Înseamnă că ce faci nu e prost, pentru că, evident, orice artist are o formă de nesiguranță. Nu poți să te consideri zeul tuturor. Trebuie să fii cu picioarele pe pământ ca să poți să faci asta constant și să ai o carieră în față . Eu sunt abia la început. Abia am făcut două scurmetraje după școală, și să vedem, sper să fie bine și la debut. Dar da, e mult mai bine. Iederă l-am făcut fără producție, deși am avut ajutor din partea lui Paul și a Anei Drăghici, cu FILM PLUS, și din partea lui Vladimir, dar, în principiu, eu m-am ocupat de producție. Și on location și de producție și tot, și a fost, de un miliard de ori mai greu decât la Kaimos. La Kaimos am stat și doar am vorbit despre artă. Așa am simțit diferența, de la detalii tehnice la asta. Eu nu mă pricep foarte bine la a vorbi despre bani și la a angaja oameni, așa că prefer să se ocupe altcineva de asta.


Video preluat de pe canalul YouTube All About Romanian Cinema

 

Cum îți definești comunitatea? Este ea compusă din „oameni ca tine” sau din oameni cărora le oferi ceva din tine?

Dar tu când te referi la comunitate zici echipa mea de filmare sau la toată lumea din industria filmului?

Vreau să aflu și experiența ta atunci când vine vorba de oamenii de lângă tine, dar în același timp mă interesează și cum te plasezi tu în toată industria, în lumea filmului.

Mă simt parte din această comunitate, mă simt binevenită. Dar cred că e o chestie, vorba ta, de schimb. Eu încerc să iau tot ce e mai bun și ce pot învăța de la toți oamenii care fac parte din aceeași industrie ca și mine, pentru că ai de învățat de la foarte mulți, chiar și de la oamenii care fac make-up. Și este o prietenie importantă. Pentru tine, ca regizor, nu mi se pare deloc OK să fii genul care te izolezi și vorbești numai cu actorii, numai cu producătorul tău principal sau numai cu operatorul tău, ci din contră, ar trebui să fii deschis să vorbești cu toată lumeam pentru că cine știe ce poveste interesantă poți descoperi unde nu te aștepți, sau cine poate să te ajute la ceva ce tu nu ai putea face. Poate o să faci un film în care din nou nu o să ai producție, dar e foarte mișto subiectul și atunci poți să strângi o mică echipă de oameni valoroși care să lucreze cu tine pro bono. Întotdeauna e bine să păstrezi cât mai pozitive toate legăturile pe care le faci. Bineînțeles cu oameni care să și merite chestia asta, că sunt și o grămadă de oameni care nu merită neapărat să vorbești tu frumos cu ei sau de ei.

În lumea filmului, ai ce învăța de la foarte mulți – chiar și de la oamenii care se ocupă de machiaj.

Cu cine ți-ar plăcea să colaborezi? Ca actori, scenografi, artiști grafici, orice. Ai pe cineva în minte?

Acum mă gândesc numai la lungmetrajul pe care urmează să îl fac, și am pe toată lumea stabilită, în principiu. Am și producția, și pe imagine mereu cu Radu vreau să lucrez. Așa mi-ar plăcea să rămânem: acest duo, pentru că mi se pare că ne potrivim foarte bine. Cu Ilinca Hărnuț o să continui să lucrez și drept co-scenaristă, chiar dacă la alte proiecte nu o să joace și ea (în debut va juca ea rolul principal). Dar așa, în principiu, cred că mă cunosc cu destul de multă lume din industrie și ba am lucrat, ba sunt sigură că o să lucrăm. În România mă refer. Așa, dacă e să ne referim din toată lumea, nu se mai termină interviul. Îți zic, sunt mult prea mulți oameni mișto.

Cum i-ai răspunde unui om (neprofesionist) care decide că un film e plictisitor din primele cinci minute?

La un scurtmetraj de zece minute, cinci minute înseamnă că ești deja la jumătatea filmului. La un lungmetraj, aș încerca să îi explic că în primele cinci minute nu se întâmplă nici măcar prima răsturnare de situație și că abia după aceea poți să decizi dacă un film este plictisitor sau nu. Și asta pentru că, până la răsturnarea de situație, tu vezi doar un fel de set-up, și set-up-ul ăsta e făcut în așa fel încât să înțelegi cam care e lumea, atmosfera și oamenii despre care e vorba, numai că acțiunea și subiectul filmului demarează cu adevărat și încep să spună povestea abia după 20 de minute, în principal. Și atunci să dea o șansă măcar 20-30 de minute, și după aia să zică că e plictisitor. (râde) Sunt sigură că sunt multe filme care par plictisitoare în primele cinci minute și după te trezești că, de fapt, nu sunt.

Gusturile se discută?

Da, gusturile clar se discută. Pentru că e vorba de lumea ta interioară și de lucrurile cu care empatizezi tu, din experiențele prin care ai trecut tu până la momentul respectiv. Dar asta nu înseamnă că ce e bun și ce e rău poate fi la fel de ușor de discutat. Adică tu nu poți, dacă ai o afinitate pentru un anumit tip de subiecte, să negi calitatea unui lucru care nu îți place pentru că nu e pe gustul tău. Calitatea e o chestie care mi se pare diferită de gust. Poți să zici că un lucru e de calitate, chiar dacă nu îți place ție.

 


Despre „Drum închis” vorbim curând și în material

 

Cum te împaci cu social media și cu promovarea care pare necesară oricui dorește să își facă un nume în domeniile creative?

Sunt paralelă cu social media. În primul rând, eu am Instagram-ul privat. Ți-am spus, și când eram mai mică nu mi-a plăcut deloc chestia asta, să arăt într-un fel sau să par într-un fel, și mi se pare că social media face exact chestia asta. E o rețetă… if you get the hang of it funcționează, dar dacă nu, poți să postezi cele mai mișto chestii și nu va conta, că tot puțini followeri o să ai. Și atunci încerc să mă țin separată de toata zona asta. Am avantajul că pentru mine, ca regizoare, nu este la fel cum este, nu știu, pentru un cântăreț, sau un ilustrator, sau pentru unii oamenii care chiar au nevoie mult mai mare ca mine de platformele sociale. Dar nu înțeleg…(râde), eu nu înțeleg cum funcționează Instagram-ul, pentru că mă uit și sunt unii oameni care nu știu ce oferă exact și au foarte mulți followeri, și alți oameni care mi se par mie personal mult mai interesanți și parcă nici nu sunt băgați în seamă. Mă păstrez online pentru că știu că e relevant și important. Trebuie să exiști online, ca să exiști în realitate în 2021. De exemplu, să îți faci pagină de film. Dacă vrea producătorul să facă, facem, dar eu să îmi fac eu pagină de film și pagina mea de persoană, Sarra Tsorakidis, n-aș putea. Dacă mă cunoști, mă deschid, dar dacă nu, nu am nevoie de like-uri.

Păi și nu te sperie puțin dezechilibrul pe care a reușit să-l creeze asta? De exemplu, ca tânără care își dorește ca mai departe să își construiască o carieră în lumea asta, a filmului, al teatrului, al entertainment-lui, ajung să aud destul de des că dacă vrei să faci asta trebuie să știi „să faci” și social media.

Ca actor mi se pare mult mai importantă partea de social media. Pentru că și eu, înainte să chem un om la casting să-mi citească, am tendința să îi caut. Îi urmăresc pe social media. Mi se pare că oamenii, când se expun așa și vezi ce fac în stories (in every day life cum ar veni) îi vezi mai reali, cum sunt ei. Și atunci pe mine, care mă preocupă să fac filme cu oameni care par reali și care nu rostesc doar niște cuvinte pe care mi le-am imaginat eu acasă, mă interesează să văd care e intonația lor naturală, care e modul lor de a se mișca. Îi urmăresc câteva luni și o fac cu drag, nu fac nimic dubios sau ceva, dar o fac pentru că vreau să văd cine e persoana asta pe care o chem. Când te cheamă cineva la un interviu sau la un casting, probabil că îți pui o mască, masca de casting, și poate că nu ești exact 100% cum ești tu când îți faci filmulețe cu câinele. Ca regizor, mă interesează chestiile astea. Așa, din punctul de vedere al oamenilor care sunt în spatele camerelor, mi se pare mult mai puțin relevant să ai social media. Deci despre asta e vorba: dacă ești în fața camerei sau în spatele ei, e o diferență.

Când te cheamă cineva la interviu sau la casting, probabil că-ți pui o mască și ești diferit de când îți faci filmulețe cu câinele.

 

De la o melodie se naște o idee de film sau de la o idee de film pleacă o melodie. Muzica ta duce la film sau filmul la muzică?

Exemplu clar: Kaimos. Eu am făcut EP-ul Drum închis înainte să filmez Kaimos, deci muzica a fost înainte de film. Și invers ar fi prima melodie care e pusă în film, în club, se numește Locul nostru, e ultima de pe EP. Când am scris melodia aia, o aveam în minte pe bunica mea, care a murit și de la care a pornit și Kaimos. Și atunci, într-un fel ciudat, sunt legate muzica cu filmul. Practic, melodia a fost pe aceeași bază inspirațională cu filmul. Și vând acest numitor comun, moartea bunicii mele și momentul incinerării, a venit cumva natural când le-am pus împreună. Că aș fi putut să pun orice altă melodie sau să caut altă muzică, sau să pun muzică generică de club. Dar mi s-a părut mult mai personal și mai mișto să ai toate nivelurile astea de mesaj. Ai o dată în melodie, melodia care sună puțin a cor funerar, care ea era gândită ca fiind un gospel, care gospel înseamnă muzică de biserică, și biserica nu există în film. Gândesc pe foarte multe etaje orice chestie pe care o fac. Dar cred că, în principiu, poate să se întâmple în ambele direcții. De exemplu, dacă asculți o melodie sau faci o melodie poate să îți nască niște cadre în minte care vor genera o poveste. Sau poți să faci povestea și după, eu în general fac povestea și după dau muzica. Dar cred că ar merge lejer în ambele direcții la mine, nu cred că e o regulă.

Poate este momentul potrivit să aflați mai multe despre ARFC – Asociația Română a Femeilor în Cinema și despre programele lor de susținere a regizoarelor autohtone.

 

Ești feministă?  

Sunt sută la sută feministă și mi-ar plăcea o dată pentru totdeauna să nu ne mai confunde misoginii cu misandrele, pentru că nu suntem misandre. Feminismul înseamnă egalitate în drepturi pentru femei și bărbați și ar trebui să fie toată lumea feministă. Dar problema este că există și misandria, care este echivalentul misoginiei la femei: femeile care consideră că toți bărbații sunt niște porci etc. Nu sunt de acord nici cu asta, pentru că nu e adevărat și mă deranjează când suntem confundate, când feministele sunt confundate cu misandrele. Suntem două categorii complet diferite și eu promovez feminismul forever. Poate să zică oricine ce vrea, nu o să mă convingă altminteri.

Nu te frustrează puțin contextul ăsta în care trebuie tot timpul să explici anumite lucruri și anumite alegeri, tocmai pentru că există aceste interpretări greșite din partea unora?

Mie mi s-a spus că sunt bitchy și isterică aproape toată viața, deși susțineam aceleași lucruri. Cred că e și un lucru care vine cu vârsta. Nu poți fi supărat pe oameni cărora nu li s-a explicat niciodată și nu li s-a spus niciodată. Dacă un copil se naște într-o familie unde e un patriarhat total și i se spune: „Să nu lași femeia să vorbească”, așa face. Sunt multe familii așa. Cred că eu am început să fiu mai empatică. Eu îmi susțin părerea și spun ce cred eu că e drept. Nu vreau să-mi întunec drumul degeaba. E greu să faci un om 100% încrâncenat să se schimbe prin ceartă. E mai bine să faci lucruri decât să stai și doar să vorbești.

 


Dacă îți place acest material, poate ne susții cu o cafea virtuală.

Orice donație ne ajută echipa voluntară să funcționeze mai spornic!


 

Are cultura (muzica, filmul, etc.) datoria de a educa oamenii pentru a înțelege fenomenele sociale care se întâmplă acum? Tu simți nevoia de a educa oamenii așa?

Da, simt nevoia asta. Mi se pare că orice formă de artă e o formă de a educa, și mi se pare că asta generează gândirea greșită (că feminismul e o chestie negativă), lipsa de educație în primul rând. Dacă te uiți la toate țările care sunt mai civilizate și mai avansate din punct de vedere al educației și al sistemului de învățământ, cu siguranță sunt mult mai mulți feminiști, și bărbați și femei, decât în România. În România nu există educația de care ai nevoie de când ești mic, să ți se spună: «Băi, dacă ești băiat e OK să plângi, să te doară și să suferi; dacă ești fată e OK să-ți placă și mașinuțele, dar și păpușile». De când ești mic, din casă, e importantă chestia asta. Și arta mi se pare o formă foarte importantă de a ajuta acest proces să se întâmple mai repede și în mai multe forme. Eu, prin filmele mele, îmi doresc să arăt personaje feminine puternice, care sunt la fel de îndreptățite să greșească cum sunt și bărbații. Adică și o femeie poate să nenorocească cursul cuiva, la fel cum și un bărbat poate să facă asta; sau femeia să fie personajul principal și bărbatul cel secundar. Mi se pare ca iluzia asta că în artă femeia trebuie să fie sexul frumos, și slab, și de susținere nu ar mai trebui să existe. Ar trebui să fie vorba despre oameni, indiferent de sexul lor, și toți putem să facem și greșeli, și chestii mișto. Și nu trebuie neapărat să faci asta prin cuvinte, să se apuce personajul tău în filmul tău să țină o prelegere, ca asta e la prima mână, dar prin acțiunile personajelor și prin modul lor de a se comporta poți da senzația de egalitate.

E ceva ce tu ai învățat, dar nu ai putea să predai?

Intuiția. Nu știu cum poți să faci pe cineva să înțeleagă. Nu aș putea să o predau. Mi se pare unul din celelalte lucruri pe care trebuie să le ai. Poți filma în câte feluri vrei tu, dar numai tu știi când e totul gata. Poți să filmezi două duble sau două sute. Sau unde pui camera, sau cine trebuie să joace rolul principal. E strict bazat pe intuiție.

Mai poți să te uiți la filme fără să vezi erori tehnice?

Să știi că m-am gândit la asta. Un film îmi vorbește la nivel emoțional. Poate să aibă toate greșelile și nu mai observ. Nu le analizez așa. Încerc să intru direct în ideea de spectator și să mă bucur. Dacă nu sunt în modul spectator, cred că începe să nu-mi mai placă filmul. Orice film care mi-a plăcut nu cred că am stat să-l gândesc. Unul dintre filmele mele preferate este Nuestro tiempo, al lui Carlos Reygadas. În primele două minute din film m-am teleportat în Mexic.

 

afis kaimos amar sarra tsorakidis
Sursă afiș CINEMAGIA.RO

Acest interviu i-a fost luat Sarrei pe zoom spre finalul lui 2020. Din motive diverse, apare acum, și totuși noi îi salutăm cu mare bucurie publicarea, fiindcă știm cât a muncit Sabrina Zamfira (departamentul #creativ) la transcrierea și transpunerea lui.

 

 

Redactare: Radu Eremia

Corectură & layout: Iulia Dromereschi

ILUSTRAȚII ORIGINALE de Monica Neagu

 

Citește și celelalte materiale din seria dedicată Premiilor Sofia Nădejde deja publicate:

Neliniștitele versuri ale Anastasiei Gavrilovici (Rareș Dinu)

Despre cinematografie ca imagine intimă, cu Ruxandra Ghițescu (Andreea Anca)

 

4