„Să nu mă părăsești” – Când știi că ai întrecut limita?

Până unde este dispusă omenirea să meargă pentru a trata incurabilul? Pentru a-și prelungi șansele de viață? Ar fi oare în stare să închidă ochii și să profite de organele altora? S-ar mai putea numi atunci umanitate?

În ciuda titlului cu tentă ușor siropoasă, Să nu mă părăsești (Never Let Me Go) încearcă să răspundă la întrebările de mai sus. Sau, mai bine zis, ne face să ne punem și mai multe întrebări fără răspuns. Și, credeți-mă, am încercat să le descoperim la a șasea ediție a clubului de carte Distopioteca, unde romanul lui Kazuo Ishiguro s-a aflat în lumina reflectoarelor.

Misteriosul Hailsham

Deși vorbim despre o distopie, nu întâlnim firul narativ arhicunoscut al acestora. Nu urmărim o revoltă în plină acțiune, nu avem nicio bază secretă, nici măcar persoane care să se opună fățiș sistemului. Însăși ideea de distopie nu este foarte solidă, căci depinde foarte mult din ce perspectivă privim lucrurile.

Prima dată când te zărești prin ochii unei astfel de persoane, te cuprinde o sudoare rece. E ca și cum ai merge pe lângă o oglindă pe lângă care ai trecut în fiecare zi în viața ta și, brusc, ea îți arată altceva, o imagine stranie, care te pune pe gânduri.

Avem omenirea, care are acum o speranță de viață mult mai îndelungată. Avem donatorii, care le-o asigură, scopul lor fiind să își doneze organele vitale. Pentru oameni, totul este perfect, atâta timp cât trăiesc cu ideea că donatorii, de altfel clone, nu au suflet sau sentimente, că nu au conștiință. Iar donatorii, fiind crescuți de mici cu știința că, la un moment dat, vor deveni donatori, nu se opun procesului. Pur și simplu îl acceptă.

Citeșe și CĂRTICEALĂ | „Minunata lume nouă” – Distopie sau realitate?

Există diferite locații unde sunt crescuți și educați donatorii, cea mai bine cotată fiind Hailsham. Foarte apropiată de ideea unei școli cu internat, Hailsham încearcă să îi pregătească pe donatori pentru o viață pe care nu vor reuși să o trăiască. Paznicii, o versiune modificată a profesorilor, îi hrănesc pe copii cu informații vagi despre viitorul care îi așteaptă. Totuși, îi încurajează în continuare să lucreze, să învețe și să fie creativi, cea mai importantă sarcină a donatorilor în momentul respectiv fiind să creeze. Iar creațiile cele mai bune ajung la Galerie, deși niciunul dintre ei nu știe precis ce era această Galerie, iar nimeni nu se sinchisește să le explice.

Să nu mă părăsești urmărește trioul Katie-Tommy-Ruth, donatori de la Hailsham, care poate sau nu să se transforme într-un triunghi amoros. Întreaga poveste e construită pe fundația amintirilor lui Katie, aproape ajunsă la finalul zilelor ei de îngrijitoare. Primim viața ei fragmentată și, odată ce ne avântăm ușor în poveste, ideea de clonă pare să se piardă. Ceea ce urmărim este viața unei persoane, care are momente de confuzie și nesiguranță, care are prieteni și relații, care știe că totul se va termina odată ce își va începe donațiile. Și astfel nu putem decât să ne întrebăm: Cât de etic este ce se întâmplă aici?

Ce înseamnă să fii donator?

Donatorii sunt clone ale unor oameni, crescuți și educați până în punctul în care le vine rândul să își doneze organele. Există trei mari etape în viața lor, romanul fiind și el împărțit în funcție de acestea. Inițial, toți se află într-o instituție unde sunt educați cum să aibă grijă de corpul lor. După absolvire urmează o perioadă de pauză, în care pot să aștepte până când încep să doneze, sau pot să aleagă să devină îngrijitori și să aibă grijă de donatori, până când le vine și lor timpul. Și, ei bine, în final toți ajung să fie donatori.

Viețile voastre au fost planificate de alții. Veți deveni adulți și la un moment dat, poate chiar înainte de patruzeci de ani, veți începe să vă donați organele vitale. Ăsta e motivul pentru care ați fost creați.

 

Deși, dacă este să o luăm logic, există foarte multe găuri în sistem.

Oamenii își pot face clone după ce ajung la maturitate, dar clonele lor sunt copii, care cresc. Deci există o diferență de vârstă între ei, care este de aproximativ 20 de ani, mai mult sau mai puțin. Întrebarea ar fi, acum, când au loc transplanturile și ce garantează că organele vor fi compatibile? Și mai important, ce se întâmplă cu donatorii în momentul în care originalul lor moare prematur? Și ce se întâmplă cu originalul în momentul în care donatorii mor înainte să își termine cele patru donații?

Așadar, cel puțin teoretic, nu era chiar atât de imposibil să găsești persoana după care erai modelat. Din această cauză, atunci când te aflai în lume – în orașe, în centre comerciale, în cafenelele din stații -, stăteai să pândești „posibili”, adică oamenii care ar fi putut să fie modele pentru tine și prietenii tăi.

 

Și, dacă este să o luăm logic, cât de practic este să clonezi o întreagă persoană, să o crești și să o întreții timp de atâția ani, în condițiile în care nu știi sigur dacă vei primi sau nu organele mult dorite? Cu o tehnologie suficient de avansată să producă persoane în laborator, nu ar fi mai simplu să fie produse doar organele, pentru momentul în care este nevoie de ele? Nu mai ai costuri suplimentare, nu mai ai probleme etice pentru că omori persoane doar ca alții să trăiască, totul e bine și frumos.

Ce am discutat la #distopioteca?

Pentru că nu îmi place să trișez, voi recunoaște că toate problemele sistemului menționate anterior mi-au venit în minte în timpul clubului, ba chiar am și discutat pe tema lor. Totuși, deși părerea generală a fost că într-adevăr, nu prea avea sens scenariul respectiv (având în vedere informațiile primite), am păstrat cartea într-o lumină bună.

Pentru că esența ei nu era modul sau motivul pentru care oamenii au ajuns să procedeze așa, ci consecințele sale. Dilema morală pe care refuzau să o accepte sau elucideze a fost cea care ne-a pus pe majoritatea în priză, și am discutat mult legat de cât de corect era ce se întâmpla.

Pe lângă discuțiile ușor filozofice, nu se putea să nu vorbim și despre personaje. Tommy a cucerit pe majoritatea (printre care mă aflam și eu), personalitatea sa complexă și dinamică atrăgându-ne atenția. Katie nu s-a lăsat mai prejos: ne-a surprins prin maturitatea și hotărârea sa. Ruth, totuși, nu și-a câștigat prea mulți fani. Bănuiesc că falsitatea și egoismul nu încântă pe nimeni.

Fiindcă, poate, într-un anume fel, am fost incapabili să le lăsăm în urmă cu adevărat. Fiindcă undeva, în adâncul sufletului, o parte din noi a rămas mereu așa: înspăimântată de lumea din jurul nostru și – oricât de tare ne-am fi disprețuit pentru asta – lipsită de forța necesară pentru a ne părăsi unul pe altul.

 

Nu pot să spun că eu am fost foarte investită în poveste, sau că m-am atașat foarte mult de personaje. Dar am urmărit totul cu interes și mi-a plăcut să văd un scenariu de distopie care iese din tipare. Să urmăresc cum este viața unor persoane cu vieți mizerabile, care totuși își acceptă soarta.

Și, deși o mare parte a cărții a constat în intrigi și drame adolescentine, mi-a plăcut să le urmăresc și să adun cât mai multe informații din ele. Pentru că, la fel cum donatorii primeau informații cu lingurița privind viitorul care îi așteaptă, așa am primit și noi informațiile legate de sistem. Și, cum fiecare pasaj putea să ascundă un indiciu, nu am putut să fac altceva decât să mă afund în întregime în ele și să caut până și cel mai mic detaliu ascuns. Și, de ce să mint acum, m-a prins puțin și drama triunghiului amoros.

Să nu mă părăsești nu a fost nici măcar pe aproape ceea ce mă așteptam să fie. Ceea ce nu a putut decât să mă bucure. Nu este o carte pentru toată lumea, iar stilul autorului este posibil să fie o piedică. Totuși, cred că merită încercată măcar, mai ales dacă puteți convinge și alte persoane să o citească, pentru că vor lua naștere niște discuții lungi și pline de substanță. Iar dacă nu sunteți fani ai cititului sau nu credeți că v-ați împăca cu stilul, romanul a fost ecranizat, deci poate îi dați (și) filmului o șansă.

O recenzie scrisă de Diana Hîncu
(coordonatoarea departamentului #cărticeală)

Editare & corectură de Iulia Dromereschi

Layout de Diana Hîncu