Spectacolul Alcool, lumină și puțină moarte, creație a platformei culturale Frilensăr, s-a văzut marți, 17 august, în Tabăra Oglinzi, în cadrul REACTIV. Daria Ancuța, reporteră de teren din departamentul #creativ, scrie la cald despre impactul producției și despre conexiunile evocate.
E ceva intim în participarea ca observator la repetițiile unui spectacol. Pătrunzi pentru moment într-o lume care nu îți este, de obicei, accesibilă. Vezi și auzi lucruri pe care un spectator obișnuit nu le va auzi niciodată. Ajungi însă la un alt nivel de înțelegere, reușești să asimilezi complexitatea muncii din culise, frământările, fricile și nesiguranțele din spatele scenei. Și, în același timp, bucuria oamenilor de a fi atunci și acolo. Bucuria unui împreună scenic. La repetiții, din postura de simplu privitor, reușești să atingi tocmai carnea vie a spectacolului. Îi conștientizezi vulnerabilitatea. Îi simți amestecul de forță și de fragilitate. Din exterior, totul pare un joc uriaș de puzzle, cu piesele încă amestecate. Frânturi de replici și refrene de melodii. Gânduri neduse până la capăt, instrumente neacordate și recuzită împrăștiată. Toate legate cu un fir roșu, pe care-l descoperi câteva ore mai târziu, când actorii sunt pregătiți să-și întâlnească publicul.
Existența la țară este adesea portretizată drept idilică, iar ruralul pare paradisul în care toată lumea vrea să se retragă în tihnă la bătrânețe. În realitate, satul este mult mai puțin edenic decât ne place să credem, ceea ce nu-l face lipsit de personalitate. Tocmai despre personalitatea multifațetată și prea puțin explorată a ruralului și a oamenilor săi vorbesc Alina Mîndru, Loredana Cosovanu, Claudia Chiraș, Cătălina Epuran, Elena Albu și Tiberiu Enache, actorii trupei Frilensăr, în studiul de caz Alcool, lumină și puțină moarte, în regia lui Daniel Chirilă.
Pe principiul Fă rai din ce ai, spectacolul s-a jucat în aer liber, într-o curte-din-spate-devenită-în-timp-luminiș de lângă Tabăra Oglinzi. Natura care se încăpățânează să invadeze treptat tot spațiul revendicat de oameni s-a dovedit a fi spațiul perfect în care să se coaguleze energia spectacolului. Căci, de fapt, nucleul și miza montării este atmosfera – sentimentul că ești atât de aproape de povestea personajelor, încât porți la nivel molecular situațiile și mentalitățile lor. Deși ei nu vorbesc despre realitatea ta, recunoști în povestea lor o realitate care nu-ți este străină. Lumea lor este, în aparență, statică, dar existența lor este departe de a fi derizorie. Fatalitatea este trăită poetic, ludic și cu umor. În prima parte, spectacolul dramatizează proza lui Florin Lăzărescu, Titanic – o radiografie cu substanță de contrast a relațiilor de familie, a nevoii de a-ți dizolva cotidianul în alcool, a perspectivelor limitate pe care traiul la țară le oferă și, nu în ultimul rând, a morții. O femeie își așteaptă fiul să iasă din închisoare și, în tot acest timp, își îneacă amarul în pahare de rom luate pe datorie. Și, când acesta se întoarce în final acasă, ea moare cu iluzia unui viitor stabil precum un castel de chibrituri în brațe. Moare înconjurată de familia sa. Moare liniștită. Sau cel puțin așa pare. Oare poți să mori liniștit? Oare când mori știi că mori?
Brusc, convenția se schimbă. Însă moartea rămâne, pentru că de murit oricum se moare, nu? Rămâne moartea și mirosul de tămâie care te izbește încă din primele minute, pe care îl vei purta ceva timp impregnat în nări, ca un reminder a ceea ce ai văzut.
În partea a doua a spectacolului, nu mai avem în față exponenții pestriți ai unui trai rural, ci actorii – ieșirea lor din personaje se petrece la vedere, în fața publicului. Aici se văd, de fapt, rezultatele procesului de documentare la care a participat echipa creativă a spectacolului, propunându-și să descopere modul în care oamenii din mediul rural se raportează la moarte. Căci, deși moartea în sine este universală, tradițiile și ritualurile asociate cu ea sunt complet diferite. Modul în care procesăm moartea ajunge să ne definească, deși adesea perpetuăm comportamente și le justificăm doar cu pentru că așa e la noi.
A vorbi despre moarte poate fi complicat. A cânta despre moarte în timp ce fulgere brăzdează cerul nopții și frunzele copacilor foșnesc de la rafale puternice de vânt devine cathartic. Neașteptatul găsește o modalitate să se strecoare chiar și aici, într-un colț aproape izolat de lume. Poate că, deși cercul nu s-a închis așa cum ar trebui să se întâmple, de obicei, în cazul unui spectacol, finalul brusc ne vorbește puțin despre neașteptat. Căci oricine vorbește despre moarte, vorbește totodată și despre neașteptat.
