Între 16 și 22 august, trei dintre jurnalistele voluntare ale departamentului #creativ - Teatru respiră REACTIV (ceva laborator de experiențe performative pentru adolescenți). Le însoțește coordonatoarea AIVImedia.hub, Iulia Dromereschi, care susține și patru ateliere de jurnalism narativ cu focus comunitar, de marți până vineri, în festival. Le mulțumim organizatorilor (Centrul educațional de arte performative CEVA) pentru invitație și insistăm să îi urmăriți.
Cel mai greu exercițiu din teatru este să stai și să nu faci nimic. Acesta a fost primul îndemn pe care l-am auzit odată ce am intrat la repetițiile Unicornilor și coordonatorul le cerea tuturor membrilor trupei să-și adune gândurile timp de zece minute, fără să vorbească între ei sau să mai verifice textul. Am înțeles că repetiția pentru spectacolul care urma să se joace două ore mai târziu la Casa Culturii „Ion Creangă” din Târgu Neamț nu putea începe până nu reușea fiecare să-și canalizeze energia asupra propriului rol. Cu alte cuvinte, repetiția lor s-a desfășurat conform aceluiași fir roșu nevăzut care a ghidat întreaga miză a spectacolului: nu poate exista conștiința întregului până când nu își asumă individualitatea fiecare parte din întreg.
Unicornii din Făurei
Povestea înființării trupei Unicornii a început în 2018 și are la bază dorința unei profesoare de a face un spectacol școlar. Am făcut un spectacol bombă, toată lumea l-a apreciat, apoi interesele autorităților și ale școlii au mers în altă direcție, destul de diferită de a mea, a spus Andrei Adam, coordonatorul trupei. Acum, trupa e pe cont propriu, și cam o dată, de două ori pe an, se organizează un casting online pentru a recruta noi membri, ca să le ia locul celor care termină clasa a XII-a.
Numele trupei a venit în urma unei repetiții finale a primului lor spectacol: În ultima scenă erau niște unicorni care îmbrățișau oamenii, era un concept mai aparte. Și, în timp ce repetam, ne-a venit ideea să le adoptăm identitatea. Andrei a afirmat că îmbrățișează fiecare oportunitate care li se oferă. În două-trei săptămâni vrem să scoatem un spectacol nou. Avem o paletă de șase-șapte spectacole, pe care le jucăm alternativ.
Modus Amandi este un spectacol despre pierdere și neputința de a te salva din interiorul mecanismelor din care ai făcut parte toată viața și pe care le simți pulsând în tine și autodistrugându-se. Școală. Zeci de materii inutile și examene mai sufocante decât toate sticlele de alcool băute. Familie. Părinți plecați departe, care au uitat Imnul României – iar când tatăl tău uită și ultima strofă, îți pierzi iluzia că și-ar mai putea aminti de tine. Există un grup de prieteni care va pleca la facultate și se va destrăma de la sine. Nu ai zis tu că, dacă mor, nu ai să plângi? Tragedia morții unui coleg trezește în cei rămași instinctul de conservare. Un instinct letargic, semi-copilăros-semi-tăios-semi-dureros-semi-amuzant-semi-asumat. Pentru că totul se dezechilibrează în jurul tău și singura plasă de siguranță pe care ți-o mai permiți, înainte să explodeze o bombă la metrou și să înțelegi în sfârșit cât face radical din 16, este iubirea.
Când singurele lumini aprinse rămân blitzurile telefoanelor, înțelegi că semiobscuritatea rămâne ultima carte pe care poți încerca să o joci nu ca să uiți ce s-a întâmplat, ci ca să poți ierta. Să-ți ierți părinții, prietenii, profesorii, iubiții sau crushurile, să te ierți pe tine. Să te ierți că n-ai putut să o săruți la momentul potrivit. Să te ierți că atunci când erai mic îți doreai ca sora ta să moară. Să te ierți că nu poți îmbrățișa decât cu mască. Nu pentru că ar fi pandemie, cel puțin nu pandemia noastră, ci pentru că nu îți permiți să fii vulnerabil cu tine decât când te amăgești că păstrezi distanța socială de 2,5 de metri de toate fricile din viața ta.
Un spectacol în urma căruia nu îți rămâne decât să-ți analizezi întreaga existență și să vrei să încerci să nu-i mai dai reverse la nesfârșit.
Un material de Mălina Turtureanu (departamentul #creativ – Teatru)
Editare: Iulia Dromereschi