Între 17 și 20 august, adolescenții interesați de explorare prin dans contemporan au participat la atelierele Teodorei Velescu de la REACTIV, laboratorul de experiențe performative pentru adolescenți organizat de Centrul educațional de arte performative CEVA.
De-a lungul celor 20 ani de lucru cu corpul ca instrument de expresie Teodora Velescu a întâlnit diferite modalități de abordare a mișcării, sub tutela maeștrilor de balet și a coregrafilor actuali care au ajutat-o să-și dezvolte o perspectivă amplă și diversă. Experimentând cu propriul corp, a ajuns să înțeleagă din ce în ce mai clar mecanismul din spatele mișcării (Sursa: eveniment Facebook).
E reconfortant să privești corpuri care-și caută bezmetic un loc în spațiu. Corpuri care, la început, n-au curajul să se privească în ochi. Care umblă cu capul în jos, cu privirea ațintită în pământ. Poate, poate n-o trebui să dau ochii cu cineva. Care, atunci când se ciocnesc din greșeală, continuă să meargă fiecare pe drumul lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. E reconfortant să le privești pentru că te recunoști în stânjeneala lor. Corpuri care stau. Corpuri care merg. Corpuri care aleargă. E reconfortant să le privești pentru că te recunoști în agitația lor.
Mi-a fost întotdeauna frică să vorbesc și să scriu despre performance-uri de dans contemporan. Cred că o analiză pertinentă a lor necesită un anumit tip de limbaj, un vocabular diferit față de cel pe care îl folosim de obicei atunci când (încercăm să) vorbim despre spectacole de teatru. Totuși, dansul nu ar trebui să intimideze. Mișcarea pe care o privești pe scenă nu ar trebui să fie de neînțeles. Și, cu toate acestea, este. Pentru că, în viața noastră de zi cu zi, o conștientizăm din ce în ce mai puțin. Pentru că îi acordăm din ce în ce mai puțină atenție. De aceea, atunci când o privim pe scenă, ne pare străină. Dar ce se întâmplă atunci când avem curajul să întindem mâna și să încercăm să o atingem, să ne-o apropiem și să ne împrietenim cu ea?
Nu știu dacă atelierul de dans contemporan al Teodorei Velescu și-a propus să ofere răspunsuri la întrebareamea. Ceea ce știu însă este că, pentru aproape două ore, câțiva adolescenți au fost provocați să-și regândească raportarea la propriul corp și au făcut primii pași spre a înțelege dansul ca mijloc de expresie.
O voce te îndrumă să explorezi spațiul din jurul tău. Îți spune că mergi zilnic prin spațiu. Umpli spațiul cu prezența ta. Uiți însă să te concentrezi pe ceea ce se întâmplă în corpul tău. Uiți să-ți simți mușchii tălpii. Sau ai gâtului. Sau degetele de la mâna stângă.
Treptat, ceea ce a început ca o mișcare browniană de corpuri și priviri, se coagulează într-un grup care funcționează ca un întreg, care reușește să își găsească un ritm comun. Undeva, între exercițiile de improvizație și cele de conștientizare a posibilităților propriului corp, se dezvoltă un soi de intimitate neobișnuită – brusc, nu mai ești pe cont propriu. Nu contează că în jurul tău sunt oameni pe care poate că nu-i cunoști încă. Vă mișcați firesc împreună, repetați aceleași mișcări, vă dați frâu liber imaginației. Și asta înseamnă, pentru moment, comuniune.
Nu, dansul contemporan nu e un balaur cu multe capete. Intimidant, poate. Incomod, pentru că te provoacă să ieși dintr-o amorțeală confortabilă, poate. Dar, mult mai important, dansul contemporan are potențialul de deveni o unealtă de autocunoaștere și, în același timp, de înțelegere a celor din jur. Căci, de fapt, propune un limbaj pe care îl cunoaștem cu toții, dar pe care nu suntem de obicei încurajați să-l folosim. Mișcarea, muzica și ritmul fac oricum parte din viața noastră de zi cu zi. Trebuie doar să avem curajul să le redescoperim.
A consemnat de la REACTIV powered by CEVA reportera noastră, Daria Ancuța
Cu editare de Iulia Dromereschi și fotografii de Alex Anton