În prima seară a festivalului, la ora 19:00, trupa CEVA a inaugurat festivalul cu piesa Ia mai zi ceva. Strânși în jurul scenei improvizate, am urmărit cu interes cum este pregătit decorul și am așteptat cuminți să înceapă spectacolul. N-a fost o premieră. Spectacolul s-a mai jucat anul acesta într-un turneu estival, care i-a purtat pe membrii trupei locale prin mai multe orașe din țară.
Oalele și Târgu Neamț
Totul începe cu o poveste izvorâtă din exces de creativitate, doar o poveste și nimic mai mult. Totul începe cu râul Ozana, în jurul căruia s-au strâns, de-a lungul timpului, tot soiul de oameni, și s-au format sate și orașe. Unul dintre ele este Târgu Neamț. Aceasta este o poveste despre cum a luat naștere arta locală.
După ce își îneacă toate gândurile amare în râul Ozana, un tânăr se trezește cu ideea subită de a face oale. Muncește din greu și se lasă condus de instinct. Ajunge să confecționeze oale cum nu s-au mai văzut. La moartea sa, se ceartă să decidă care dintre ele este cea mai frumoasă și, după o altercație urâțică, ajung toate oale și ulcele.
Și asta a fost tot. Sfârșitul poveștii.
Actorii au început apoi să ne pună întrebări alarmate despre cum a fost reprezentația, cum ni s-a părut, ce ne-a făcut să credem. Și, într-un final, inevitabilul s-a întâmplat…
Istoria continuă
După o pauză muzicală, povestea a continuat, dar cu alt fir narativ. Tot axată pe arta locală, dar despre marele scriitor Ion Creangă. Am urmărit punerea în scenă a unei reinterpretări după Prostia omenească.
Mama creației se află în pragul disperării când vede că preaiubitul ei copil urmează să fie victima pisicii. Aceasta mai are puțin și îi aruncă drobul de sare în cap, ca să îl infecteze cu cea mai problematică boală: boala artistului. Ca în basmul original, femeia stă și se vaietă, în loc să rezolve situația.
Inevitabilul se întâmplă, după vreo câteva zeci de încercări de punere în scenă, deoarece regizoarea nu este deloc mulțumită de prestația echipei sale. Pisica îl infectează pe copil cu viziunea sa artistică, iar el este predestinat să urmeze o carieră pe măsură.
Majoritatea aspectelor negative ale statutului de artist se referă la viața trăită la limită, din cauza veniturilor foarte mici. Totuși, foarte puțină lume îți spune cât de greu este de fapt să fii artist. Sau că, la un moment dat, ajungi să te pierzi în artă. Să nu o mai faci pentru tine, pentru că te pasionează, ci pentru alții.
Citește aici despre turneul „Ia mai zi ceva!”
Din păcate, a venit și finalul, un interogatoriu și câteva cântece mai târziu. A fost o experiență plăcută și fiecare secvență parcă îți pătrundea până în suflet. Am sorbit cu atenție fiecare moment, inclusiv remarcile amuzante ale fetelor din fața mea, și mi-a venit foarte greu să cred că s-a terminat.
Ni s-a părut o experiență unică. Am adorat felul în care s-au combinat elemente care fac parte din sfera artei, și anume muzica, desenul și teatrul. Și decorul, chiar dacă unul simplu, a contribuit la crearea unei stări plăcute, mai ales după ce s-a lăsat seara, iar chipurile actorilor erau luminate de un proiector.
Actorii au fost geniali. Îmi place atunci când apar momente improvizate, iar în cazul de față au existat astfel de replici, un lucru pe care l-am apreciat. Și interacțiunile lor au fost captivante, sarcasmul și expresiile exagerate fiind cireașa de pe tort. Au existat o mulțime de secvențe amuzante, pline de glume inteligente legate de vorbe din popor sau literatură. Atunci când aveau loc astfel de scene, mai apărea câte o persoană cu o pancartă care avea un mesaj ironic. Cred că în primele 15-20 de minute am zâmbit fără oprire.
Artistul și arta sa(?)
Scena care m-a marcat cel mai tare a fost cea de la final, în care o tânără a început să picteze pe o pânză uriașă. După aceea, ceilalți actori i-au aruncat vorbe negative despre lucrare, iar fata a rămas în centru, confuză. Dintr-o dată, a dus microfonul la gură și a început să vorbească. A descris perioada prin care am trecut eu în clasa a XI-a, în care am pictat doar pentru profesori și pentru note.
Mi se pare că spectacolul pus în cuvinte un sentiment greu de explicat. Momentul în care iți pierzi pasiunea și te chinui să lucrezi, fără să știi dacă mai are rost să mergi mai departe.
S-a discutat și despre dreptul la exprimare și despre cum nu trebuie să ne luăm după așteptările celorlalți, dar pentru mine asta a contat cel mai mult. M-a făcut să mă simt de parcă nu sunt singură. Recunosc că mi-au dat lacrimile, însă nu am stat tristă pentru mult timp, pentru că a urmat un cântec ritmat și vesel, numai bun pentru dansat.
Citește și despre cum a fost deschiderea festivalului
Până la urmă, cred că mesajul a fost transmis într-un mod potrivit. Cele trei momente întrerupte de întrebările la adresa publicului au fost legate natural, păstrând esența până la final. Au fost clipe relaxante, în care puteai auzi râsul spectatorilor, dar și secvențe serioase, menite să te pună pe gânduri. În final, am avut nevoie de câteva momente ca să mă reculeg, iar dacă asta nu a arătat cât de bun a fost spectacolul, atunci aplauzele furtunoase de la final sigur au făcut-o.
Ia mai zi ceva e un spectacol care înseamnă mult pentru mine. Mi-am dat seama de asta din primele momente de când făceau membrii trupei repetiții în aer liber și îi auzeam fredonând versuri. Să nu mai spun că erau chiar din melodii scrise de ei. M-a dus prin toate timpurile și epocile și perioadele.
E un spectacol care miroase a mere verzi și iarbă după ploaie. Se aude ca toate instrumentele de pe lume. Se simte ca și cum ai fi din nou copil și totuși continui să fii adult. E un echilibru. Se strigă, se cântă, se dansează, se regizează și se iau pauze publicitare. Iar apoi, unul dintre actori se uită la tine și spune: „Cred că ai nevoie să te odihnești.” Te simți iar ca atunci când aveai opt ani și dormeai după-amiezile de vară fără nicio grijă.
E un spectacol care te ia în brațe. Și îți spune despre cum văd oamenii arta și ce e greșit în încercarea de monopolizare a sa. Și îți spune despre cum fac artă tinerii. Și hei, ce bine că vei avea un copil artist!
O cronică scrisă de Diana Hîncu, Teodora Ciubotaru și Teodora Dumitroaea
Editată de Iulia Dromereschi
Fotografii de Camelia Podoleanu
Layout: Diana Hîncu
