Ruxandra Gițescu Ilustrație Maria Dumitrescu
Ruxandra Ghițescu. Ilustrație de Maria Dumitrescu

Premiile Sofia Nădejde | Despre cinematografie ca imagine intimă, cu Ruxandra Ghițescu

Ruxandra Ghiţescu este o tânără regizoare şi scenaristă, cu un portofoliu de scurtmetraje selectate în festivaluri internaţionale. Anul trecut şi-a făcut debutul în lungmetraj, cu filmul Otto Barbarul, care a avut premiera în România anul acesta, inclusiv la festivalul internaţional TIFF, unde a luat premiul pentru cel mai bun lungmetraj în secţiunea Zilele Filmului Românesc. Drumul spre recunoaștere a fost, însă, lung – și adesea bornele de marcaj s-au dovedit neașteptate.

Ruxandra Ghițescu a fost una dintre regizoarele ale căror scurtmetraje le-am putut urmări în 2020 la Zilele Sofia Nădejde. Ana se întoarce (2016) a fost filmul pe care l-am urmărit, o poveste scurtă, dar intensă, despre o femeie care se întoarce în România alături de iubita ei.

Am stat la o poveste luuungă cu Ruxandra, ca să îi schiţez un portret profesional, dar şi personal. Linia dintre cele două s-a dovedit a fi foarte subţire. Mi-a spus, de fapt, că încearcă, în filmele sale, să fie cât mai personală. Îi place mult ideea că cinematografia poate să „depășească sfera narațiunii” și să devină o imagine a intimității. E una dintre lecțiile importante pe care le-a învățat de-a lungul dezvoltării sale ca regizoare.

Ruxandra Ghițescu Ilustrație Oana Zăuleț
ILUSTRAȚIE Oana Zăuleț

Însă, până la primele revelații, au fost copilăria și originile de la malul mării. Ruxandra s-a născut și a copilărit în Constanța, loc pe care încă îl ascoiază cu sunetul săritului de coardă. Pentru ea, „highlight-urile” existenței din primii ani de viață au fost poveștile cu vecinii din fața blocului. Și jocurile, tot din fața blocului. Simte că acele momente i-au definit existența și este un loc în care se întoarce mereu. Deși nu îl cercetează în adevăratul sens al cuvântului, „nu îl explorează ca teritoriu”, după cum a afirmat. Cel puțin nu încă.

Când se gândește la perioada aceea, o asociază cu un posibil început al căutărilor interioare.  „Îmi dau seama că multe lucruri le fac despre mine, ca univers interior”, spune ea, când povestește despre cum a influențat-o divorțul părinților ei. Crede că acela a fost momentul „de ruptură”, atât de ea însăși, cât și de locurile copilăriei. A fost momentul în care a început o nouă etapă, de introspecție, pe care a simțit-o „ca și cum m-am mutat cu mine.

Ruxandra s-a născut și a copilărit în Constanța, oraș pe care-l asociază și acum cu sunetul săritului de coardă.

 

Până la vreo tangență cu arta, a mai durat, însă, ceva. Își amintește că primul răspuns la întrebarea „Ce-o să mă fac când o să fiu mare?” a fost diplomat. Chiar dacă nu înțelegea ce înseamnă. Crede că tot ce a împins-o spre gândurile astea a fost curiozitatea. Vedea diplomația ca pe o „sumă a tuturor cunoștințelor din lume” și a cochetat chiar și cu ideea de marinărie, pentru că era fascinată de călătoriile lungi.

Ruxandra Gițescu Ilustrație Oana Zăuleț
ILUSTRAȚIE Oana Zăuleț

La început, însă, „viața artistică” s-a rezumat la pasiunea pentru desen și la faptul că prietena ei cea mai bună învăța la un liceu de artă. Ruxandra și-a manifestat o bună perioadă de timp înclinațiile spre partea reală. A absolvit o secție de Mate-Fizică (n. red. azi Matematică-informatică) și, în gimnaziu, a participat chiar și la olimpiada de fizică. Ulterior, a ales să urmeze o facultate de științe economice. Nu simte, însă, că a contribuit cu ceva în dezvoltarea ei. Spune că era, pe atunci, și o facultate nouă, cu practici învechite pentru materiile pe care le studia. În orice caz, nu i-a plăcut ce a făcut acolo. Dar facultatea i-a oferit timpul necesar să crească și să înțeleagă mai bine ce vrea.

În timpul facultății și-a descoperit pasiunea pentru fotografie. Printr-un context favorabil, pentru că a început să cunoască oameni din diverse bule, inclusiv pe o prietenă, studentă la UNARTE, a aflat de programul de studii al Media Art Schule din Germania. Absolvind un liceu unde studiase germana intensiv, a decis să dea admitere acolo, cu un portofoliu pe care și l-a alcătuit singură. A intrat și a ajuns să se specializeze în artele vizuale și să se apropie, astfel, de film.

I-a plăcut mediul din Germania, dar nu s-a gândit niciodată să rămână acolo. În timpul facultății, a fost într-un continuu du-te – vino și s-a întors mereu în țară. Crede că i-a fost de folos că, până la urmă, a avut startul profesional în străinătate, pentru că facultatea a fost un contact puternic cu o cu totul altă lume, în care oamenii comunicau „la alt nivel”.

Primul film narativ pe care l-a făcut a fost Nina, film despre care Ruxandra spune că se încadrează în „tradiția neorealistă”. Filmul a fost realizat în cadrul unui seminar cu Răzvan Rădulescu, care este, pentru Ruxandra, și una din cele mai importante întâlniri artistice pe care le-a avut. L-a cunoscut, de fapt, în mai multe contexte, de la seminarul de scenaristică până la alte workshop-uri, și simte că i-a deschis foarte mult perspectiva și că a ajutat-o să vadă cinematografia într-un fel diferit, mai aproape de autentic. A descoperit „ideea că cinematografia pe care o faci depășește natura narațiunii și poate fi doar o imagine intimă”.

Dar, în procesul de creație, își găsește greu motivația, chiar dacă de muncit muncește mult. Crede că până în prezent au adus-o efortul și seriozitatea, și nu neapărat talentul. Poate din cauza asta e și foarte critică cu sine, și atunci are mereu nevoie de confirmări externe. Astfel că și-a dus filmele afară din țară. A început să aplice la festivalurile internaționale și filmele i-au fost selectate.

Primul film cu care a participat la un festival a fost chiar cel de diplomă, Probleme de familie, cu care a ajuns în 2013 la Cottbus. Așa a fost introdusă în atmosfera de festival și a înțeles cât de important e să simți că aparții unui context, unui mediu. Tot acolo a reîntâlnit-o pe Iuliana Tarnovețchi, pe care o cunoștea, dar despre care habar nu avea că face film. Ea a fost, ulterior, producătoarea celei mai recente pelicule a Ruxandrei, Otto Barbarul.

Ideea filmului i-a venit undeva prin 2014, când se gândea, inițial, să facă un scurtmetraj. Proiectul s-a conturat în 2016, și s-a transformat în lungmetrajul care s-a filmat în 2019. Pentru mai multe detalii despre lucrul la film și despre parcursul profesional al Ruxandrei, recomand un portret de excepție, publicat pe Films In Frame.

 


Discuție, documentare și redactare : Andreea Anca (departament #creativ)

Editare: Radu Eremia

Ilustrații originale interior: Oana Zăuleț
Cover: Maria Dumitrescu

2
Andreea Anca
Ar-ta - A ta? Arta ta. Și a ei. Teatru. Răsărituri și mare. Tot timpul pe muzică. Îi place să privească oamenii. Și floarea soarelui.
Maria Dumitrescu
Niciodată nu-mi va fi ușor sa mă descriu, mă (re)descopăr chiar în momentul în care citiți asta.
Oana Zăuleț
Am absolvit Animație și Ilustrație în Anglia, la Coventry University. În prezent, studiez ETTI la UTCN. În timpul liber sunt fotografă și activez ca lideră la Cercetași. Îmi place să citesc și să fac schițe de fiecare dată când sunt liberă.