De n-ai nimic frumos de spus
Tu, te rog, taci din gură”
O luai mult prea în serios
Și nu vorbeam o lună
Și luna era a veacului
Deși e efemeră
Ai văzut timpul în trecut
Prezentul, alb ca fierul.
Nu-ți plăcea versul
Nici culoarea
Aveai prin vene cerul
Visai aievea că venea
Apusul printre becuri
Și căutai printre neoane
Lumina naturală
Dar realizai subit, surprins
Că nu-ți plăcea afară.
Ziceai că iubești iarba verde
Dar o călcai în grabă
Dacă se ridica mai mult
Și te atingea pe talpă.
Ziceai că mă iubești pe mine
În noaptea-ntunecată
Dar trânteai ușile, trosnind
Când ma vedeai pe toată –
Cu lacrimi și ruju-ntins
Eram doar o străină
Și m-ai călcat pe degete
Urlând că sunt de vină.
Aveai și patima și averea
Și le ai vândut de-ndată
Când te-ai văzut lângă tunel;
Lâng-o lanternă moartă
Și ți-a plăcut pân’ să se ardă
Cu o scânteie vagă
Lanterna ta ce lumina
Doar asfaltul din față.
Și ai sperat
Și ai uitat
Și ai iubit
Și ai cautat
Dar ai trecut peste prezent
Și ai viitor tot ce-i acum
Și ai sperat tot ce nu e
Și ai negat tot ce ai avut.
Poem & colaj: Denisa Răduță (redacția #curteadeargeș)
Pentru că nu puteam lăsa să treacă momentul pe lângă noi.