Am scris despre volumul pe care l-am purtat cu mine în trenuri și microbuze. De la Piatra-Neamț în Maramureș, din Chișinău la Piatra-Neamț, apoi la București.
Recunosc, mi-a fost greu să parcurg colecția asta de poezii. Am tras de timp cum am putut mai bine. La început, m-a băgat într-un reading slump teribil. Dar, într-o zi caniculară, cât așteptam pe cineva pe o bancă lângă Arhitectură (universitatea, gen), era singura carte pe care o aveam la mine. Și am decis să îi mai acord o șansă.
A ajuns să îmi placă și mi-am dat seama ce mă făcuse să o evit în tot acest timp. Probabil ceea ce mă deranja la volumul ăsta de poezii era că mă regăseam frecvent în unele referințe și descrieri puțin prea specifice. Și e normal să fii deranjat atunci când cineva îți încalcă intimitatea. Fie că o face fără intenție, fie ea și imaginară.
Prolog
Piesă de rezistență de Teodora Coman, carte scrisă cu sprijinul Burselor și rezidențelor Cărturești și a altor parteneri, a apărut la editura Nemira în 2023. Asamblează perfect un volum-jurnal, deosebit de intim, dar care tratează totul cu o pretinsă indiferență. Teodora Coman e ironică și autoironică în observațiile sale, dar nelipsită de sensibilitate și profunzime.
Citește și „Avaton” la Moldox: Nonsens religios împotriva libertății
Vocea din spatele versurilor și vocea autoarei formează o entitate inseparabilă, și îmi confirmă presupunerea că în poezie totul e subiectiv. Autoarea se plasează la intersecția dintre autosuficiență și nevoia constantă de validare, justificând un masochism interior menit să faciliteze atingerea perfecțiunii.
trebuie să și doară ca să ajungi să te placi.”
TW: perfecționism și standarde nerealiste
Încă de la primele pagini mi-am spus că acest volum are nevoie de un trigger warning. Lupta pentru corpul ideal, ridicat la standardele extenuante și plictisitoare pe care ni le propune societatea, este punctul de plecare a unei bune părți din poeziile prezentate în volum. (mușchii lucrează, mintea e blank, ochii, fixați pe ceas și decor / încerc să fac față cât de bine pot).
Versurile se desfășoară obsesiv în jurul sportului, al caloriilor, al slăbitului (să pierzi cu disciplină și echilibru / ca în greutate, cum sfătuiesc nutriționiștii, / e arta supremă). Sentimentul de vinovăție taie apetitul, și, deși efortul depus pare atât de nobil, acesta rezultă într-o și mai mare nemulțumire de sine.
Căutarea continuă a echilibrului dintre minte și corp provoacă un self awareness exagerat, cu care se confruntă orice perfecționist care încearcă și să nu își iasă din minți pe parcurs. Yoga, fitness, pilates. Transpirația se transformă în inspirație, iar stima de sine precară într-un subiect inepuizabil al poeziilor Teodorei Coman.
Mecanisme de supraviețuite într-o lume plastică
Versurile o dezvăluie pe autoare în diverse ipostaze. O profesoară care vorbește despre lacunele sistemului din care provine (într-o educație pe avarie / uneori, premiul e ca un copil făcut să salveze o căsnicie cu probleme), o entuziastă în ale filosofiei (Marcus Aurelius – punctul stoic de referință / Sisif, cel mai masochist culturist) și o femeie prinsă între incertitudinile relațiilor și a iubirii pe care acestea le rezervă (se zice că într-o dragoste adevărată n-ar trebui să existe zone interzise), (eterna dilemă din minte-unde e granița /dintre dragoste și porno). Până și în dragoste există reticențe și îndoieli asupra propriei valori (el ar putea avea orice fată sau femeie, la cât de bine arată). Dar nu e de mirare, ținând cont cât de vulnerabili ne face amorul.
Vrei mai multe cronici de poezie?
Self awareness-ul exacerbat poate fi distins și din observațiile asupra pragmatismului anost care domină lumea (mi s-a ascuțit instinctul de survivor / știu când parcarea mallului se golește, / când produsele de patiserie își scad prețul la jumătate / fără să mai fiu de față). Toate aceste lucruri devin extensii ale individului care se adaptează la schimbare, mai ușor ca oricând.
Facem parte din haosul organizat și ne facem loc în el, în zona noastră artificială de confort, într-o libertate sintetică (acum libertatea e mai simplă ca înainte – să nu știi că ești filmat, / să mănânci iaurt de fructe care nu-i de fructe). Contemplarea realului și a socialului este infinită în poezia Teodorei Coman.
Rezistența: o trăsătură tipic feminină
Cursa după cifre și rezultate capătă caracteristici machiavelice (când văd atâtea imagini frumoase obținute cu calorii arse din greu, / aproape că uit de renunțări, procrastinări, marile, nerealistele așteptări). Creează un cerc vicios fără scăpare. Deși autoarea face des aluzia că are ceva ani în spate, vocea ei e mult mai tânără decât realizează. Atât de tânără și de aproape de generația mea. Sau e doar vina culturii dietelor și a standardelor exigente care nu evită nici o generație de femei, pentru că atât timp cât ești femeie, trebuie să corespunzi, să muncești, să reziști.
Piesa de rezistență din puzzleul ăsta existențialist este chiar ea. Femeia care inspiră, respiră și transpiră pentru perfecțiune. E nevoie de multă forță și rezistență pentru a face față pretențiilor pe care le ai de la propria persoană. Dar blândețea, gingășia și dragostea de sine se învață, nu dispera!
Poezia Teodorei Coman imortalizează toate întrebările posibile pe care poți să ți le pui, toate dezbaterile pe care le porți cu tine și toate neajunsurile de a fi viu, de a simți și a contempla. Neîncetat.
Recenzie de Ana Leu
Editare de Alexandra Stancu
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți