FOTO Marius Șumlea

„Partea 1. Iubirea”: Un spectacol care schimbă tot

Pe 11 septembrie, la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, organizat de Teatrul Tineretului, trupa de la Reactor de Creație și Experiment, din Cluj-Napoca, a jucat „Partea 1: Iubirea”, un spectacol cu texte colective, în regia lui Petro Ionescu.

Pentru Tatiana a fost primul spectacol marca Reactor pe care l-a văzut, și i-a lăsat multe impresii (pozitive!).


Acorduri de chitară electrică și haos

Sinceră să fiu, m-am pierdut puțin la început. Lucrurile puse alandala pe scenă m-au făcut și mai confuză decât eram deja. Alexandru Condurat, actorul care s-a ocupat de muzică și de sunet pe tot parcursul spectacolului, era deja la pupitrul tehnic, aflat pe scenă. Ceilalți actori au ieșit pe urmă din micile lor ascunzători care erau, de fapt, în văzul publicului.

 

FOTO Marius Șumlea

A fost despre iubire. Despre orice fel de iubire. De la iubirea pe care ți-o oferă mama, din momentul în care te naști, până la iubirea pe care o vezi pe stradă. A fost despre emoție. Emoție reală, venită din povești triste. Dilema mea este dacă poveștile erau reale sau nu. Erau poveștile personajelor, sau ale actorilor din spate? Erau povești citite, poate inventate de alții, sau erau povești care chiar au fost simțite până în măduva oaselor, care au stârnit lacrimi și au provocat răni adânci, în spatele zâmbetului povestitorilor?

A fost despre iubirea de mamă, dar și iubirea pentru mamă. Au fost lacrimi înghițite doar la gândul de a o pierde pe mama, gândul că îmbătrânește, iar eu nu am cum împiedica asta. Cum spuneau și ei: „Nu am primit-o ca să o dau înapoi!” A fost un spectacol devastator de emoționant, dar de la care am plecat împăcată.

Dacă nu sunt profesioniști, atunci să fie

Se vede munca actorilor și că aceștia sunt profesioniști. Iar dacă nu sunt, atunci să fie, pentru că sunt de-a dreptul minunați! Joacă atât de liber și de natural, încât nu-ți poți desprinde ochii de la ei pe tot parcursul spectacolului. Nu poți, dar nici nu vrei. Nu vrei să îți muți privirea de la ei, din teama de a nu pierde ceva important. În timpul spectacolului, îmi era frică să mă mișc, ca nu cumva să scârțâie scaunul, și să nu înțeleg vreo replică, sau să distrag atenția cuiva.

 

actor la microfon pe scena teatrului tineretului din piatra neamt
FOTO Marius Șumlea

Spectacolul a fost împărțit pe tablouri, 18 la număr. Tablouri care se schimbau destul de repede, din păcate. Scenografia mi-a plăcut mult de tot. Erau lucruri împrăștiate pe jos, puse în mormane, lucruri care reprezentau obiectele personale ale personajelor, adunate de la cei dragi pe parcursul vieții. Decorul se schimba de la un tablou la altul, de către actori, moment în care Alex venea cu câte un micuț moment muzical. Fiecare tablou era o nouă poveste, trăită sau nu, cu adevărat.

„Chiar nu putem să ne înțelegem și noi ca o familie normală?”

Se spune că, la începutul oricărei relații, totul este roz și frumos, pentru că sufletele îndrăgostiților sunt ca unul, îmbinate într-un vals. Își șoptesc la ureche vorbe dulci, iar îndrăgostiții reușesc să se înțeleagă doar din priviri. Din păcate, odată cu trecerea timpului, sufletele lor se îndepărtează, privirile li se încețoșează, iar ei sunt nevoiți să țipe unul la celălalt, ca sufletele să se poată auzi între ele din nou. Numai la asta mi-a stat gândul în timpul tabloului #6, masa în familie, un tablou creat într-o manieră oarecum comică, cu mișcare scenică și replici care să provoace râsul, dar cu un mesaj dificil în spate.

 

FOTO Marius Șumlea

De fiecare dată când există certuri între părinți, copiii au de suferit. De ce? Pentru că ei sunt la mijloc. Nu știu partea cui să o țină, nu știu tot firul narativ al poveștii sau motivul certurilor. Știu doar că s-au săturat să trăiască așa, cu certuri în fiecare oră a zilei, cu ușa camerei închisă sau cu căștile în urechi și muzica la maxim. Știu doar că vor să se termine toate. Toate certurile, toate necazurile. Știu doar că au nevoie de liniște. Liniște, pace în familie, și cel mai important, iubire.

„După ce m-am trezit, am zis: Osip e mort!”

Cea mai frumoasă formă de iubire, după părerea mea, o reprezintă iubirea din scrisori. Scrisori de acum zeci de ani, care nu se degradează în timp. Iubire care dăinuie necontenit, iubire care nu se pierde. Iubire pe care o simți la cote maxime, ori de câte ori ai citi-o. În zilele noastre, nimeni nu își mai trimite scrisori de dragoste, și rar mai vezi o iubire ca pe vremuri, o iubire adevărată.

Iubirea este peste tot și există de secole. Iubirea este atât de puternică, încât dăinuie sute de ani. O poți simți, dar o poți și vedea, prin declarațiile scrise de ceilalți pentru persoanele iubite. La fel cum a făcut și Nadejda Mandelștam pentru soțul ei, Osip Mandelștam, poet evreu rus important, care a fost arestat, eliberat, exilat, iar apoi azvârlit într-un lagăr de concentrare.

Nadia știa că există posibilitatea ca scrisoarea de dragoste pe care o va scrie să nu ajungă unde trebuie sau când trebuie, dar nu a încetat să scrie, sau din a simți ce a simțit pentru Osip. Asta înseamnă iubire puternică, o poveste de dragoste, la care plângi până simți că te usuci. Iubire adevărată.

„Dau viața mea pentru-o iubire”

Pe tot parcursul spectacolului, am simțit tensiune, regrete și tristețe în aer. Dar impactul cel mai puternic asupra mea l-a avut vocea lui Adonis Tanța. O voce de înger, care îți mângâie sufletul cu atât, dar atât de multă căldură! Nici nu îți poți închipui că o astfel de voce ar putea cânta ceva atât de trist, precum a făcut-o el atunci când a interpretat cântecul „Dau viața mea”.

Din nou, un moment în care a trebuit să-mi înghit lacrimile, dar de data aceasta nu am făcut-o. Am închis ochii, le-am dat voie lacrimilor să curgă libere pe obraz și am lăsat cântecul să-mi intre în fiecare colțișor al sufletului. „Să mor iubind și să mă nasc pentru-a iubi.”

Adonis, pe lângă voce, are și talentul de a te face atent la tot ce spune. Scena spălatului pe păr noaptea, când restul lumii doarme, în baia sărăcăcioasă, cu o gaură în perete și un șobolan care roade constant câte ceva, a fost unul dintre momentele cele mai intime din spectacol. Adonis ne-a lăsat să vedem partea vulnerabilă a personajului, partea pe care nu mulți o arată lumii. Ne-a lăsat să intrăm cu adevărat în sufletul personajului, să îi înțelegem povestea din spate, să înțelegem că nu este totul roz în viață, așa cum tindem să arătăm celor din exterior.

 

FOTO Marius Șumlea

O scenă încărcată de tensiune, dar la care, totuși, s-a râs. De ce? Pentru că nu poți fi mereu supărat pe modul cum trăiești, trebuie să mai și râzi. Trebuie să accepți faptul că, uneori, viața e grea și nedreaptă cu tine. Trebuie să o iei și tu pe ea peste picior, nu doar ea pe tine. Dacă nu ai mai face puțin haz de necaz uneori, ai ajunge să fii un moș morocănos și depresiv (sau o babă).

Citește și perspectiva Teodorei:

„Partea 1. Iubirea”. Un spectacol care doare, dar vindecă

„Am plecat în călătorie. Mergem în trecutul meu.”

Nu pot spune că nu au fost și momente fericite în spectacol, dimpotrivă. Au fost scene în care am râs și în care vedeam că și ceilalți spectatori se bucură cu adevărat de ele. Una dintre scenele de relaxare, în care părea că toată tensiunea din aer a dispărut, a fost cea cu Degețica, rățușca și broscoiul.

 

imagine din partea 1. iubirea cu trei personaje pe fundal albastru
FOTO Marius Șumlea

Pe lângă modul comic de vorbire al rățuștei și costumele hazlii ale personajelor, momentul de improvizație dintre Degețica și rățușcă a provocat râs publicului, ceea ce a detensionat atmosfera. Degețica ne-a spus povestea ceasului ei roz, de un plastic ieftin, pe care îl poartă în continuare la mână, chiar dacă curelușa s-a rupt de două ori. Are ceasul de la o persoană foarte importantă din viața ei, care acum, din păcate, nu mai este printre noi.

De fiecare dată când i s-a rupt curelușa, cineva a ajutat-o să o lipească la loc, deci se poate spune că este un cadou de la trei persoane. De aceea îl păstrează. Are valoare sentimentală, chiar dacă este ieftin. Adevărul este că putea și ea să îl lipească atunci când s-a rupt, dar nu a vrut. De ce? Pentru că îi place ca oamenii sa facă lucruri pentru ea, căci doar așa se simte iubită. Are nevoia de protecția, grija și atenția celorlalți. Are nevoie să știe că este importantă pentru cineva.

 

„Partea 1: Iubirea” este un spectacol care îți arată ce este iubirea și cum să iubești. Un spectacol care te dă peste cap cu totul, care îți intră în minte și nu mai iese de acolo. Un spectacol care intră în fiecare celulă a corpului tău, în fiecare particulă a existenței tale, și schimbă tot. Toate gândurile rele, toate sentimentele de ură, toate neplăcerile. Le schimbă pe toate, și le transformă în iubire.

Puteți continua să citiți articolele noastre de la

Festivalul de Teatru Piatra Neamț aici.


Un material realizat de Tatiana Roșu (în timpul festivalului, la fața locului)

Editare și corectură de Iulia Dromereschi

Layout de Teodora Dumitroaea

2
Tatiana Roșu
Am 19 ani și abia am intrat la facultate la București, locul meu de suflet. Sunt o fire destul de timidă la început, dar sociabilă și prietenoasă. Îmi plac conversațiile de la 2 dimineața, la fel de mult precum îmi plac și răsăriturile sau apusurile.