Filmul A house made of splinters / O casă din cioburi face parte din programul festivalului OWR, ediția online, și prezintă povestea unui centru de cazare temporară pentru copii proveniți din familii disfuncționale.
Viața copiilor din centrul de plasament
Centrul devine casa lor timp de maxim nouă luni, perioadă în care se deliberează asupra cazului lor. La sfârșitul acestor nouă luni, copiii sunt trimiși într-un centru de plasament sau într-o familie adoptivă. În cazurile puțin mai fericite, ajung la cea mai apropiată rudă dornică să îi găzduiască.
Filmul este regizat de danezul Simon Lereng Wilmont și a apărut în anul 2022, cu premiera la Sundance. A câștigat notorietate după nominalizarea din acest an la Premiile Oscar, la categoria „Cel mai bun documentar”. S-a remarcat prin sensibilitatea cu care tratează un subiect deja complicat și dificil din punct de vedere emoțional.
Încă din primele secunde ale filmului aflăm că acțiunea are loc în localitatea Lîsîceansk, în Estul Ucrainei, la doar 20 de kilometri de front. Tema războiului va fi prezentă pe tot parcursul filmului, fără a fi centrală. Vor fi evidențiate schimbările pe care le-a suferit zona de la izbucnirea conflictului, însă accentul va fi pus pe poveștile copiilor aflați în centru și relația lor cu familia, asistentele sociale sau chiar polițiștii.
Vrei să citești mai multe cronici de film și să ne susții?
Din primele minute putem observa cum regizorul încearcă să construiască o atmosferă intimă și alege să înceapă filmul cu secvențe dintr-o dimineață tipică în centru. Urmărește asistentele sociale care trezesc copiii și îi invită la o scurtă încălzire, urmând apoi să meargă la masă. Tot în primele minute ale filmului este conturată și atmosfera din centru prin cadre filmate pe holuri, în camere sau în biroul înghesuit al asistentelor sociale, arătând simplitatea acestuia.
Povestea Evei
Povestea principală se concentrează pe trei copii: Eva, Sașa și Kolia. Sporadic, apar și alții. În prima parte a filmului, avem povestea Evei, care pe mine m-a emoționat cel mai mult. Toți copiii amintiți anterior au probleme cu alcoolul în familie (și, de altfel, majoritatea copiilor aflați în centru). Fiecare poveste se remarcă prin modul în care minorii au fost forțați să se maturizeze mult prea devreme.
Pe Eva o întâlnim încercând să-și sune mama, care nu răspunde la telefon. În final, încearcă să ia legătura și cu bunica ei. Îi răspunde și o anunță că nu a mai văzut-o pe mama fetiței de mult timp. Acest lucru declanșează pe fața Evei o tristețe profundă.
– Mama ta ce mai face?
– Bea”
Simplul răspuns dat de Eva când a fost întrebată despre figura ei maternă, dat de un copil mai mic de zece ani, m-a distrus, mai ales pentru că interacțiunea a avut loc în prima parte a filmului. Atunci nu știam exact cum o să abordeze tema propusă. Cazul Evei este unul puțin mai fericit, iar în final va fi luată în custodie de bunica ei.
Citește și cronica documentarului „Love is not an orange” / „Iubirea nu este o portocală”, tot din cadrul OWR, scrisă de Ana Leu
Fericirea fetiței la aflarea veștii este de nedescris, aceasta făcând roata pe holurile centrului datorită entuziasmului pe care îl simte. Bunicii Evei sunt niște bătrâni simpli, care mi-au amintit puțin de proprii mei bunici. Din puținul pe care îl au, au decis totuși să o crească pe fată, luând-o în grijă.
Când un copil pleacă, altul sosește”
Povestea Sașei
După ce ne este prezentată povestea Evei, o întâlnim pe Sașa, o altă fetiță, mai mică decât Eva. Și părinții ei au probleme cu alcoolul. Aflăm cum aceasta a fost nevoită chiar și să își gătească singură.
Una dintre scenele care m-a emoționat profund în această parte a filmului a fost când Sașa încearcă să ia legătura cu mama ei. O asistentă socială ne dezvăluie că aceasta nu a căutat-o pe fată de când a fost preluată de centru și că nimeni nu are numărul ei de telefon.
În finalul filmului, o mamă adoptivă vine să o ia pe Sașa. Cele două, împreună cu o asistentă socială, poartă o discuție în care femeia îi povestește fetiței despre grădina ei cu flori și câinele care o așteaptă acasă. Fata pare mai reținută la început, probabil pentru că i se pare că sună prea bine să fie adevărat, dar îi mai scapă câte un zâmbet pe față.
Povestea lui Kolia
Kolia fuge des de acasă. El hoinărește pe străzi în timp ce mama și tatăl lui vitreg beau.”
Cel de-al treilea copil din film este Kolia. Băiatul are doi frați mai mici. Toți trei se află în centru și au fost găsiți de poliție în timp ce căutau prin gunoi. Aflăm încă din primele momente când apare în film că îi place mult să deseneze și are multe desene pe mâini.
O scenă care m-a emoționat profund a fost când mama lui Kolia vine să își viziteze copiii, iar fiul ei îi atrage atenția, spunându-i că miroase a băutură. Femeia pretinde că a băut doar o bere. Se vede cum mama încearcă să își susțină copiii și să se bucure pentru ei, dar problemele ei cu băutura nu pot fi ignorate. Vedem cum Kolia are, la rândul lui, probleme cu legea, fiind prins de un polițist când fură a patra oară. La puțin timp, împreună cu un adolescent, își scrie ACAB (All Cops are Bastards) pe mână. În final, Kolia este trimis la un orfelinat de stat, însă fără să fie însoțit de frații lui. Despărțirea lor este foarte emoționantă și m-a făcut să lăcrimez.
Chiar dacă în ultima perioadă putem remarca o ascensiune a numărului de documentare observaționale, A House Made of Splinters se evidențiază prin delicatețea și tăria cu care abordează subiecte foarte sensibile: abandonul, traumele copilăriei sau problemele cu alcoolul, toate în contextul unei țări din Europa de Est măcinată de război.
Regizorul a decis să opteze pentru un stil simplu în realizarea filmului. A evitat folosirea unui trepied, decizie care oferă filmului un aer simplist și intim, ajutându-l să se concentreze pe povestea copiilor și pe atmosfera din centru și împrejurimile sale.
Recomand filmul dacă ești în căutarea unui documentar emoționant și bine realizat, care urmărește povestea unor copii trecuți prea multe pentru vârsta lor.
O cronică scrisă de Carla Pantilie
Editată de Sorina Sfreja-Nemeș
Corectată de Iulia Dromereschi
Layout: Alexandra Pătrașcu