Mira Bălan, voluntara noastră din comuna Sfântu Gheorghe, ne poartă prin amintirile sale despre ce înseamnă sărbătorile de iarnă pentru comunitatea de ucraineni din localitatea natală, ce obiceiuri mai sunt păstrate și cât de mult mai contează acestea în prezent.
Sunt Mira Bălan și am 55 de ani. Sunt născută în comuna Sfântu Gheorghe din judetul Tulcea, perla Deltei Dunării, un sat de pescari. Satul meu este foarte frumos și îl îndrăgesc foarte mult. Sunt româncă de etnie ucraineană. Aș putea spune că-s doar pe jumătate ucraineancă, pentru că străbunicul meu patern a venit în sat, cu oile, tocmai din Transilvania, pe la 1800. Dar, la jumătatea românească s-a adăugat mama, fiică de ucraineni puri. Așa că mă consider mai mult ucraineancă. Poate și pentru că până pe la șapte ani doar așa am grăit. Sunt ceea ce sunt azi datorită străbunilor mei, a părinților mei, a familiei care m-a crescut și a locului unde am trăit.
Citiți și: „Crăciunul ucrainean în nordul Dobrogei”, un material de Alin Varenic
Dacă nu am fi avut televizor, n-aș fi știut că există sărbători după calendarul nou
În casa noastră, cu trei copii și o bunică credincioasă, se respectau toate sărbătorile, în special cele de iarnă. Noi eram ortodocși de stil vechi (după calendarul iulian), așa că sărbătorile noastre începeau la 13 zile după sărbătorile din calendarul gregorian. Dacă nu am fi avut televizor, prin anii ´70, nu aș fi știut că există și sărbători după calendarul nou. De acolo am aflat de ele.
Ce știu eu este că, potrivit rânduielilor bisericești, postul Crăciunului începea pe 28 noiembrie. Nu era un post prea greu, ca acela de la Paști. Aveam zile cu dezlegare la pește, la ulei. Mama si bunica paternă spălau toate oalele cu leșie, să nu mai fie „pătate” de untură sau cu miros de carne. Ne găteau dovleac, varză, fasole, toate în cuptorul de lut. Ghiveciul de legume si varza murată calită cu cartofi fierți erau preferatele mele. Se făceau pirijecike umplute cu varză sau cu cartofi căliți cu ceapă, un fel de pateuri. Vă asigur că toate erau gustoase și sățioase.
Prima mare sărbătoare înaintea Crăciunului era Sfântul Andrei. În ajunul sărbătorii, în seara de 12 spre 13 decembrie, se cocea o turtă dulce, de post, cu o gaură, pentru a putea fi legată si agățată în tinda casei, calata. Această turtă era atât de frumos împodobită cu bomboane, cu rahat, cu nuci, precum este cununa fetelor ucrainence, purtată pe cap de sărbători, sau cununa împodobită ce se atârnă la uși, de Crăciun.
Turte aruncate la câini și cranii de animale agățate în grajduri
Tinda exista în mai toate casele, pentru susținerea tavanului, dar și pentru agățat leagănul copilului sau scule pescărești, când trebuiau reparate. Noi ne adunam la unchiul meu, Andrei, fratele mai mare al tatălui, Dumnezeu să-l odihnească! Veneau unchi, mătuși, veri să petrecem împreună această seară de ajun. Fetele de măritat își pregăteau niște turte din făină amestecate cu apă din Dunăre, adusă în gură, și le dădeau la câini. Fata a cărei turtă era mâncată prima, se mărita cea dintâi. Sau pregăteau o crenguță de busuioc sfințit, pe care o puneau sub pernă, să-l viseze pe ursit. Pentru că era o noapte în care se zicea că se adunau spiritele rele la animale, se tămâiau grajdurile și se bătea un cui în grajd în care se agăța un craniu de animal.
Calataua de care vă spuneam era folosită într-un joc. Noi, copii, dar și invitații, intram în camera unde era agățată, călare pe cuțiuba (vătrai), nechezând ca un cal și zicând:
Idu, idu na cuțiubu,
Vașu calatu cusate.
Dobri vecer hospodare,
Haroșa vașa calata?
(Vin, vin pe vătrai
Să mușc din turta voastră.
Bună seara, gospodare!
Este bună turta voastră?)
Idite I cusaite!
(Veniți de mușcați!)
A me budem cusachi!
(Da’ noi o să mușcăm!)
I me budem mazachi!
(Iar noi o să mânjim!)
Secretul era să nu râzi, în timp ce mușcai turta, pentru că era pregătit cineva cu o cârpă murdară cu negreală de pe sobă, să te mânjească, iar cel care mânuia turta o tot plimba, în sus, în jos, s-o apuci greu cu dinții. Vă spun că era un joc foarte frumos, la care râdeam mult. La noi cu mânjitul se ocupa tanti Axinia, sora tatălui meu, și tot ea ne facea să râdem, strâmbându-se sau scoțând tot felul de sunete. Iar noi, cum ne chinuiam acolo să apucăm o bucățică de turtă, călare pe vătrai și neavând voie să atingem turta cu mâinile, nu scăpam nemânjiți, se înțelege, pentru că ne apuca un râs de toată frumusețea. Arătam ca niște pui de coșari, apoi și ajungeam să râdem unul de altul. Haios era și când venea rândul adulților. Ne „răzbunam”, strâmbând și schelălăind din gură, cât ne țineau mușchii. Se zicea că cel care nu râde este posedat de rău și îl aduce în casă, așa că e foarte bine să ai veselie în casă, în ajun de Sf. Andrei.
După ce toți cei din joc primeau o sfântă mânjeală, ne așezam la masă îmbelșugată, cu bucate de post și pirijecike, și plăcinte cu dovleac. Mâncam, cântam și ne veseleam cu toții.
Grâu pentru încolțit, stropit cu gura în fiecare dimineață, până în Ajun
A doua zi, împreună cu mama, pregăteam, fiecare în farfurioara lui, grâu pentru încolțit. Îl stropeam cu gura, în fiecare dimineață, cu apă neîncepută. Asta până în ajunul Crăciunului, pe 6 ianuarie. Se zicea că, așa cum îți încolțește grâul, îți va fi și anul.
Sărbătoarea de Sfântul Andrei este încărcată de simboluri, obiceiuri și superstiții. Despre apostol se spune că este ocrotitorul creștinilor și că el a creștinat poporul român. El ar fi stat o vreme în Dobrogea, iar în localitatea Ion Corvin din județul Constanța există peștera Sfântului Andrei, unde se spune că ar fi trăit.
Sărbătoarea care îi poartă numele marchează ultima zi de toamnă și prima zi de iarnă din an. Tocmai de aceea au apărut numeroase obiceiuri și superstiții și se spune că este momentul în care hotarul dintre viață și moarte este foarte fragil. În noaptea Sfântului Andrei se spune că apar strigoii, duhurile rele, iar oamenii apelează la așa-zise puteri magice, pentru a fi protejați. Tot în noaptea Sf Andrei se pot face farmece de dragoste, pentru că se deschid cerurile și se poate trece dintr-o lume într-alta. Sf. Andrei a propovăduit creștinismul în Ucraina actuală, de-a lungul râului Nipru. Mai apoi a ajuns pe locul unde se află astăzi Kievul, si a prevestit gloria orașului de mai târziu.
Pe acel loc, Sfântul Andrei a ridicat o cruce. Iar în locul crucii se află astăzi Biserica Sf. Andrei, ridicată pe timpul țarinei Ecaterina. Sfântul este considerat și ocrotitorul ortodoxiei ucrainene.
Toate acestea le-am aflat si eu mult mai târziu, căci, copilă fiind, eram îndrumată și învățată de părinți și de bunici că asta ne este tradiția, că așa trebuie să trăiesc, respectând obiceiurile pentru a putea trăi în armonie cu natura și în pace și înțelegere, cu oamenii din comunitate.
Respect și azi tradiția, alături de familia care mi-a mai rămas: un copil, o nepoată și un frate, din obiceiurile învățate de la ai mei, dar, cu tristețe vă spun, că se pierd. După Sfântul Andrei urmează sărbătoarea Sfintei Varvara și a fraților ei: Sfântul Sava și Sfântul Nicolae. Dar despre ei poate că vă voi povesti în următorul material. Să fiți cuminți până atunci și să vă feriți de cele rele, doar cele bune să se adune, în jurul vostru!
Un material de Mira Bălan (redacția #sfantugheorghe)
Editare și corectură: Iulia Dromereschi
Fotografii din arhiva autoarei
