FOTO Marius Șumlea

O repetiție moldovenească: povestea unui spectacol care nu s-a mai jucat

Între 8 și 18 septembrie, o echipă de jurnaliste AIVImedia.hub participă la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, organizat de Teatrul Tineretului. Tatiana și Teodora au ajuns ieri la o primă reprezentație, care le-a lăsat cu multe impresii și opinii.

Citiți mai jos părerile lor despre „O repetiție moldovenească”, un spectacol regizat de Cristian Ban, cu scenografia semnată de Andreea Săndulescu.

 

FOTO Marius Șumlea

Tatiana

Cum a fost „O repetiție moldovenească”? A fost unul dintre cele mai bune și mai sincere spectacole pe care le-am văzut până acum. Credeți-mă, am văzut multe! Hai să vă povestesc.

Am intrat, mi-am căutat locul, iar apoi am așteptat ca toată lumea să facă la fel. S-au stins luminile și s-a auzit în toată sala „Vă rog. Vă implor. Vă rog mult de tot, închideți-vă telefoanele mobile. Aștept”. După ce așteptarea a luat sfârșit și toate telefoanele erau închise, s-au aprins proiectoarele și a intrat în scenă primul personaj. Spectacolul a început.

Tu de ce vrei să joci teatru?

Ce fel? Comedie. Dar nu, nu comedie de aceea ieftină, genul pe care-l vezi pe toate posturile de televiziune în noaptea de Revelion. Comedie în care actorii chiar interacționează cu publicul, iar acesta râde cu gurile până la urechi. În care râsetele oamenilor acaparează toată sala și, pentru că nu mai au loc, se revarsă peste mașinile de pe strada principală. Își fac loc printre oamenii care trec prin fața teatrului, și printre frunzele din parcul de alături, învolburate de vânt.

 

FOTO Marius Șumlea

Tu de ce vrei să joci teatru?

Ca să-i fac pe oameni fericiți.”

A fost un schimb de replici al personajelor pe care l-am simțit pe deplin. Am râs, am fost serioasă și mi-am dat seama de câteva lucruri. Am avut sentimente de compătimire, dar mai ales de fericire. Treceam de la o stare la alta, iar toate trezeau în mine ceva uimitor. Două ore au trecut ca zece minute, iar la final speram din toată inima să nu se termine, să mai urmeze o scenă, oricât de scurtă.

Publicul de teatru și curiozitățile sale

M-am uitat la un moment dat prin sală. Mint. M-am uitat de mai multe ori. M-am uitat la oameni, pentru că voiam să văd cum se simt la teatru. Oameni de toate vârstele, oameni din diverse categorii sociale și care au venit să ia o pauză de la viața cotidiană. Ce am văzut? Zâmbete! Multe zâmbete, ce m-au lăsat profund impresionată.

M-am simțit fix ca într-un film din anii ’80-’90, în care lumea merge la teatru și simte că a făcut alegerea potrivită, petrecându-și seara de joi în acest context. Ce am mai văzut? Fericire adevărată în ochii oamenilor, care m-a făcut și pe mine să simt că am făcut alegerea potrivită. Fericirea aceea îmi umple sufletul de căldură și ochii de lacrimi chiar și acum. Oamenii râdeau: ținându-se cu mâna de burtă, cu gura până la urechi. Râdeau cu sufletul. Râdeau cu adevărat!

 

trei oameni asezati pe scaun privesc cum o femeie face spagatul
FOTO Marius Șumlea

Zâmbete și trudă

Iar apoi? Aplauze, aplauze și iar aplauze. Multe și meritate din plin. Multe chiuituri și multă voie bună. Dar și multă muncă depusă de actori. S-au văzut și s-au simțit munca, orele depuse și tot efortul actorilor. Efort poate că sună prea dur, pentru că și ei păreau că se simt bine jucând în fața noastră. S-a văzut că toată truda depusă la repetiții și orele nedormite au meritat.

La final, actorii erau transpirați și obosiți, dar au ieșit la aplauze cu același zâmbet pe buze și aceeași privire caldă și prietenoasă. Împărtășeau o sclipire în priviri. Sper că au plecat de pe scenă ușurați. Pentru că spectacolul le-a ieșit impecabil, iar noi, publicul, am rămas profund impresionați de ceea ce au făcut.

 

FOTO Marius Șumlea

Teo

„Nouă ne place să credem că tot ce făceau ei, făceau cu pasiune.” Cred că e mesajul principal cu care am rămas după spectacolul „O repetiție moldovenească”. A fost un moment când nu știam dacă să râd sau să plâng, sau să mă simt nostalgică și melancolică, sau entuziasmată și gata să mă avânt.

Nu cred că aș putea găsi cuvintele potrivite să descriu nivelul de pasiune și de chimie pe care l-au avut actorii, atât între ei, cât și cu publicul. A fost ceva absolut fascinant. Nu am mai trăit de ceva timp un spectacol care să mă prindă atât de puternic în mreje și care să-mi capteze atenția într-un mod atât de subtil, dar ferm.

Actorii au făcut în așa fel încât publicul să devină parte din spectacol. Am auzit mai multe aplauze decât la orice alt eveniment de acest fel, până acum. Oamenilor le-a plăcut. Nu am fost singura fascinată de ce se întâmpla pe scenă, iar acest lucru a făcut ca tot momentul să fie și mai special. Am fost într-o sală de spectacol, iar, pentru câteva ore, am făcut parte dintr-un grup care a râs, simțit, aplaudat și iubit mult, mult, mult. Sunt tare recunoscătoare pentru asta.

 

FOTO Marius Șumlea

„Vreau să fac oamenii să se bucure”

Mi-a plăcut enorm ideea de a lua scenariul unei piese de teatru scrisă de Costache Caragiali în secolul al XIX-lea și de a-l juca acum. Mai ales pentru că este încă atât de incredibil de relevant. Actori care joacă mai mult din pasiune decât pentru bani, pentru că teatrul nu e ceva din care te poți îmbogăți. Piese franțuzești preferate în locul celor românești? Oare de ce ne e rușine să spunem că suntem moldoveni?

La final, actorul care îl interpreta pe Costache Caragiali ne-a făcut o mărturisire: când trebuia să se joace premiera spectacolului pentru care repeta acea trupă de moldoveni, acesta a decis să o anuleze cu câteva minute înainte. Nu se știe dacă au făcut asta pentru că nu repetaseră îndeajuns și se considerau nepregătiți, sau pentru că le era frică de un dezastru, sau pentru că s-au resemnat cu situația. Dar acel spectacol nu s-a jucat, de fapt, niciodată. Până acum.

Legăturile dintre oamenii pe care îi despart decenii

Caragiali l-a introdus, mai mult sau mai puțin, în textul de la „O repetiție moldovenească”, iar bucăți din piesă s-au păstrat. Mi se pare cumva trist că acei oameni nu au mai reușit să-l joace. Una dintre primele trupe de teatru românești (și din Moldova) oare ei cine au fost? Și personajele noastre se întreabă asta, la un moment dat, dar nu găsesc un răspuns satisfăcător. Nu știm, putem doar să ni-i imaginăm. Și să credem, din nou și din nou, că iubeau teatrul atât de mult încât voiau să joace pe un salariu foarte mic. Să credem în ei.

 

FOTO Marius Șumlea

Mereu m-au impresionat legăturile care se formează între oameni complet străini unii de ceilalți și pe care îi despart decenii întregi. De la Costache Caragiali la moldovenii care formau trupa de teatru, la actorii de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, la noi. Au trecut două secole și totuși ceva ne leagă: arta. Și poate pasiunea pentru artă.

„Noi, actorii, suntem oameni vii!”

E un spectacol pe care cred că ar trebui să-l vadă toată lumea, dacă are ocazia. Știu că am mai spus asta despre alte câteva, dar hei, capacitatea mea de a mă îndrăgosti de spectacole de teatru nu prea are limite. Iar ăsta merită. O să râdeți mult. Apoi s-ar putea să plângeți puțin (cu tot cu râset). Apoi s-ar putea să aplaudați și să vă uitați în ochii actorilor și să vreți să le spuneți că ați înțeles. Că e în regulă, nu sunteți singuri. Nu suntem singuri. Ne leagă, până la urmă, secole de artă. Mai ales că suntem moldoveni, nu?

Puteți continua să urmăriți articolele noastre de la

Festivalul de Teatru Piatra Neamț aici.


Cronică de Tatiana Roșu (19 ani, Târgu Neamț) & Teodora Dumitroaea (20 de ani, Dumbrava)

Editare și corectură: Iulia Dromereschi

Layout: Teodora Dumitroaea

1
Teodora Dumitroaea
Mereu mi-au plăcut poveștile. Și mereu mi-au plăcut oamenii. Iar când legi oamenii de povești, ajungi la viață, la comunitate, la ideea de a primi și de a oferi.
Tatiana Roșu
Am 19 ani și abia am intrat la facultate la București, locul meu de suflet. Sunt o fire destul de timidă la început, dar sociabilă și prietenoasă. Îmi plac conversațiile de la 2 dimineața, la fel de mult precum îmi plac și răsăriturile sau apusurile.