,„- Câți ani ai, Karina?
– Nouă.
– Și o ajuți pe mami?
– Da.
– Și nu obosești?
– Nu.”
Alina și Karina. Două nume armonioase, cu ecou. Nume pe care le cunoaște orice persoană care a ajuns în comunitatea ucraineană de la Băile Olănești de când a început războiul. Am auzit prima dată despre ele de la Georgiana, a cărei poveste v-am relatat-o în al doilea material publicat în seria dedicată. După mai multe amânări, am reușit, în sfârșit, să ajung la fața locului și să petrec aproape o jumătate de zi cu mama și cu fiica.
M-am întâlnit cu Alina în jur de ora prânzului, într-o zi obișnuită a săptămânii. Am urcat în mașina ei și ne-am îndreptat de la Râmnic spre Olănești. Cu aceeași mașină a făcut nenumărate drumuri prin județ și mult mai departe, tocmai până la Siret, să preia direct de acolo persoane. În aceeași mașină s-a întâmplat să și mănânce, să și doarmă, în orele lungi de așteptare.
Nici n-am observat-o din prima pe Karina. Când am aflat că pe Alina o ajută fiica ei, mi-am imaginat o adolescentă. Dar fetița de pe bancheta din spate, blondă, cu două cozi bine strânse și o figură serioasă, are nouă ani. Mama ei povestește cum i-a fost ajutor nelipsit de când au început să se implice în ajutarea ucrainenilor care ajung în județ. „O luam cu mine după școală, fiindcă nu aveam cu cine să o las. A cărat și sortat saci de haine cu mine, și știe mai bine ca mine, pe nume, toți oamenii pe care-i avem cazați aici. Toți copiii, până la ultimul”, spune ea.
„La noapte vine un transport. Îți iau pernuța și păturica. Luăm și mâncăm în mașină.”
Să cunoști pe nume „toți copiii, până la ultimul” dintre ucrainenii aflați la Băile Olănești este o adevărată provocare. Nu știu cum reușește Karina. Am ajuns la „Aurora”, unul dintre hotelurile unde locuiesc membrii comunității care s-a creat aici, și am fost întâmpinată de 10-12 puștani, de toate vârstele, majoritatea blonzi și mulți foarte gălăgioși. În total, la momentul vizitei mele, erau cazați 72 de ucraineni, din spusele Alinei.
Prin martie, aprilie, cred c-aveam doar în jur de 70-80 în toată Vâlcea”, mi-a explicat ea. „Acum, cred că-s vreo 460, și aici includ orașul. La mine-s cam 400, aduși de mine. Am dezvoltat ideea de comunitate, pentru că femeile care ajung aici din Mariupol sunt distruse fizic și emoțional. Dacă le închizi într-un apartament, nu vor mai comunica, vor rămâne în transă.”
O parte se jucau la o masă aflată pe un soi de platou din dreapta hotelului, care dă spre o zonă împădurită. Câteva biciclete de diverse mărimi, despre care am aflat că sunt donații de la persoane sau obținute de Alina de la Copii fără copilărie. Chiar și Karina a donat o bicicletă, și este cam supărată fiindcă aproape s-a stricat. Ea se îngrijește de lucruri și își plimbă cu mândrie căruciorul de jucărie, și de câte ori povestește despre lucrurile păpușii pare foarte bucuroasă.
Un WhatsApp care nu tace niciodată
Cât timp Alina mi-a povestit, între două guri de cafea înghițite pe fugă, despre cine locuiește la „Aurora” (majoritatea sunt femei, deși am numărat și doi bărbați – în ciuda interdicției de a părăsi țara pentru ei, îmi imaginez că fie au fost declarați inapți de serviciu militar, fie sunt singurii tutori ai copiilor pe care i-au scos din țară, caz în care li se permite să plece), telefonul ei a vibrat permanent. Mi-a și arătat ecranul plin ochi de mesaje, cu undeva la vreo 300 încă necitite. WhatsApp peste WhatsApp, cu solicitări de ridicare, cazare, ajutor cu programări la Imigrări, la dentist, la medic.
Atunci am cunoscut-o și pe Yana. Din spusele Karinei, ar avea 4-5 ani. E o dulceață de fetiță, blondă, cu niște codițe împletite ca-n desene animate și o pereche de ochi mari și curioși. Nu are părinți și a plecat din Ucraina împreună cu o vecină sau o mătușă. Mi se pare un fel de mascotă a grupului de la „Aurora”, din felul în care ți se lipește instant de suflet și nu mai dorește să iasă.
Cunoștințele mele reziduale de rusă (cursurile de la facultate au fost de mult și, deși am încercat să studiez și ucraineana, facultativ, eram mereu confuză și știam că mă zăpăcesc, și am renunțat; păcat!) m-au ajutat să port o „discuție” cu Yana.
„- Cum te cheamă?
– Iulia.
– De unde ești?
– Din București.
– Asta nu e mașina ta.
– Nu, e mașina Alinei.”
O plasă cu înghețată la cornet
Asta s-a întâmplat în timp ce o așteptam pe Alina să iasă din magazinul în care intrase pentru a cumpăra înghețată. Să ne înțelegem, o plasă cu înghețată la cornet, pe numărate. Karina și cu mine ne-am întors cu plasa plină și, ajutate de o ucraineancă mai în vârstă, care robotea la bucătărie, am împărțit copiilor care s-au așezat în șir indian, sau le-am lăsat tratațiile dulci lângă farfuriile de mâncare.
Ucrainenii de la Băile Olănești primesc trei mese calde pe zi, de la hotelul „Tisa”. Au angajat-o pe una dintre ei și aceasta le gătește feluri de mâncare cunoscute, care-i ajută să păstreze o legătură palpabilă cu ideea de „acasă”. Sunt și familii și grupuri cazate la persoane fizice, sau în pensiuni de mai mici dimensiuni, iar acolo își pot găti și singure. De altfel, și la „Aurora” își gătesc. Alina spune că asta vede important la comunitatea care s-a creat: că pot fi împreună, că pot împărtăși bune și rele, că-și aud și-și vorbesc limba și astfel au parte de sprijin emoțional reciproc.
Fundația Rebenciuc a fost și continuă să fie unul dintre cei mai puternici stâlpi de susținere ai micro-comunității de la Olănești. Cazare, masă, produse de strictă necesitate, de igienă, provizii, scutece – tot ce vă vine în minte. „Unele firme sau entități nu pot dona decât pentru fundație, că așa li se impune fiscal. Așa că doamna ne ajută cu tot ce primește pe fundație, și nici nu-și imagina că va ajunge aici. Ea iubește animalele, salva animale fără stăpân de prin comunitate, le îngrijea și le trimitea spre adopție în alte țări. Și-aici a sosit la un moment dat o bătrână, cinci mâțe avea după ea! Dar foarte curate”, și-a amintit Alina.
„Trei mese pe zi primesc. Cum e la Olănești nu e nicăieri. Unde mănânci tu trei mese cu 20 de lei? (n. red. cuantumul subvenției de la stat pentru sprijinul acordat refugiaților). E mâncare bună și multă. La aprobare, nu s-a acordat subvenția de 100 de lei pe zi. Apoi au încercat pentru cea de 50 de lei. A treia oară când am sunat mi-au zis că s-a schimbat procedura, că se dau 12 lei pe zi pentru produse de igienă.”
„Înainte nu aveam psiholog. Acum mi-a dat Dumnezeu doi, ucraineni.”
Când s-au organizat Zilele Olăneștiului (n. red. 19-20 iulie), au fost focuri de artificii. „Am ajuns cu un copil la București, căci făcuse atac de panică. Pe teren, mi-a dat telefon Larisa că a trecut un avion și mi-a zis că „Ăștia ai tăi se pituliră la temelia școlii”. Mi se pare crunt.”
O veste primită de Alina a agitat-o teribil și-a declanșat un tobogan de emoții. Soțul uneia dintre femeile cazate într-o altă pensiune urma să sosească a doua zi, însă ne-am întâlnit cu microbuzul care operează transporturile de ucraineni și șoferul, Andrei, i-a zis Alinei că omul va sosi în câteva ore. În același timp, au sosit două familii formate din mame și copiii lor, din Bulgaria. Trebuia găsită o soluție de cazare pentru ei, și era foarte dificil: în prag de Sfânta Maria, stațiunea se umpluse. Așa că Alina a pornit cu toți (vreo 5-6, trei femei, un băiat adolescent, copii mici) să le arate posibilitățile – inclusiv o casă privată recompartimentată, pe la care trecusem în drum spre Aurora și unde atât Alina, cât și Carina inspectaseră totul cu mare atenție.
„Nu îmi place să-i mut cu bagajul de colo, colo. Să încercăm la Rubin”, i-a spus lui Andrei, într-un amestec de engleză, română și Translator de pe telefon. De altfel, lumea așa comunică: rostește în telefon câte o frază în română, respectiv în ucraineană, și arată ecranul pe care apare traducerea. „Eu să mă duc la gară acum?” i-a răspuns el, încercând să-și dea seama de unde trebuie să-l preia pe soțul ucrainencei, cei care sosea cu o zi mai devreme.
Andrei îmi vorbea într-o ucraineană pe care o pricepeam în proporție de unul la trei cuvinte. „Ajunge în gară la 18”, i-am transmis Alinei. „Andrei”, a spus ea, „poză bilet. Cu ce-o ajunge ăsta?” Am intervenit, căci, după drumurile București-Vâlcea pentru documentare, știam că părea să vorbească, mai degrabă, despre un autobuz, și nu un tren: „Cred că la autogară ajunge.”
„- Company transport, ce e? Rămâi tu cu Karina la „Aurora” (spre mine). Dar cu ce-i mai aducem?
– Alina. Benzinăria MOL.
(Andrei ne-a arătat scrisul cu caractere chirilice de pe WhatsApp. Da, asta spunea.)
– Care benzinărie MOL, că sunt două?”
Cum se înțeleg, în ciuda diferențelor de limbă și cultură
„Căruciorul meu are o gentuță atașată, iar dedesubt poți depozita lucruri: Pampers, haine”, mi-a explicat Karina, cu toată seriozitatea, când am rămas la „Aurora” amândouă, în timp ce Alina încerca să găsească o soluție de cazare pentru cele două familii ajunse de curând. „Capsele de aici se pot desface, are mâner. Îl pot face scoică și-l iau și în mașină.” Mi-a arătat-o apoi pe Olga. „Ea este mama lui Mișa. Toată lumea îi știe. El țipă mereu, de jos – mama! – și ea de sus – Mișa!”.
Problema Karinei nu este că aici copiii sunt mulți și de vârste diferite. Ci că nu se poate înțelege cu ei, sau cu mamele ori rudele lor. „Ba nu te lasă să îi iei în brațe, să îi atingi, să îi vezi, ba să nu faci poze. Uite, Dima a venit cu mătușa. Mama lui a murit de cancer, acum câțiva ani.”
Karina mi-a povestit și despre Andrei, șoferul. Acesta are trei copii, unul din căsnicia actuală și doi dintr-una anterioară. „Prima lui soție a rămas în subsol, cu câinele, pentru ca el să poată ajuta copiii să treacă granița. După o lună, a venit și ea. Cu tot cu câine. Un pomeranian. Aș vrea și eu unul, sunt tare drăguți. La țară, am un pechinez și deja i-am făcut două vaccinuri.”
Împreună cu mama ei, fetița de nouă ani a făcut inclusiv un drum până la Siret, pentru a aduce un grup încoace. „A fost departe, și drumul obositor. Dar n-aveam cu cine să stau. Și în plus, atunci nu m-am simțit bine, fiindcă mâncasem orez cu parmezan, iar când mănânc lactate, mi se face rău.” Se întâmplă adesea să guste din mâncarea pe care o pregătesc ucrainenii și îi place borșul de sfeclă, pe care îl numește „ciorbă”, „(…) că la noi borșul e zeama aceea de acrit. Dar depinde și cine-o face.”
Tot Karina mi-a povestit ce-a remarcat din obiceiurile „diferite” ale ucrainenilor. Și-a amintit că au sărbătorit ziua de naștere a unuia dintre copii și că „(…) le-a dat direct tort, nu ca la noi.” Nu m-am interesat, și poate ar fi trebuit să o fac, dar îmi amintesc că am fost cândva la o nuntă în Republica Moldova și c-am rămas uimită că toate felurile au fost puse pe mese aparte, în același timp, și fiecare se putea servi cu ce dorea, când dorea. Poate că asta a surprins-o pe Carina. „Iar au pus muzică!”, a exclamat ea. „Când gătesc, pun muzică. Este printre cei de aici un bărbat care gătește foarte bine. Nu știu dacă e sau nu bucătar.”
Greul local este dus de doar câteva persoane voluntare
Periplul meu prin Olănești nu s-a încheiat la hotelul „Aurora”. Am mers, împreună cu Alina și una dintre familiile ucrainene ajunse în aceeași zi, la pensiunea „Rubin”, unde a reușit, în sfârșit, să îi cazeze: mamă, fiică, fiu adolescent. Mama a vorbit cu mine într-o revărsare în limba rusă, pentru că a înțeles c-aș pricepe tot al treilea cuvânt. Din câte mi-am dat seama, îi fusese teamă că nu va avea unde să doarmă, cu toate că, de fapt, primise mai multe opțiuni, și nu se putea hotărî. În cele din urmă, a rămas peste noapte acolo și urma să se mute la hotelul „Tisa” a doua zi.
În micro-comunitatea de ucraineni din Băile Olănești, Alina și Karina fac totul. „Am noroc că ne ajută și Larisa, că eu conduc toată ziua”, a explicat mama Karinei – și, cumva, a tuturor copiilor ucraineni din grija ei, inclusiv cei (pe atunci) 68 de bebeluși. „O am și pe Tatiana, care predă la școală (n. red. școala de vară) până la 12, 13, după care se duce la Imigrări până pe la 16. Numai ea știe prin ce-a trecut și câte nopți a pierdut, prin spitale, cu oamenii.”
Autoritățile vâlcene de la Emigrări au fost luate prin surprindere de numărul mare de solicitanți de documente, așa că nu prea fac față. De multe ori, se stă la coadă cu orele, și prezența unei singure traducătoare în comunitate nu este suficientă, mai ales că ea face multe alte lucruri. „Am stat și patru ore la birou, și m-au trimis acasă, cu ei cu tot, să vin a doua zi”, și-a amintit Alina. „Căldură, zăpușeală, copii mici, pe jumătate leșinați în brațe.”
„Ucrainenii au nevoie de acte ca să rămână. După 90 de zile, nu mai au voie, dacă n-au permis de ședere temporară. Oricine spune că ne ajută ¾ numai cu drept de ședere. Așa-i și la Crucea Roșie. Acum am mai adus 30 de persoane din Mariupol, și eu zic că ele au nevoie de cea mai mare atenție și îngrijire. Sunt femei și copii care au fost abuzați și maltratați de armata rusă.”
Alina mi-a explicat că „niște americani” au finanțat evacuarea unui număr de persoane din Mariupol. „Nimeni n-a văzut și n-a trecut prin ororile despre care povestesc cei care vin acum.”
„Mașina mea e varză, dacă eu car cu ea non-stop”
În mașina ei, care abia dacă mai intră în viteză, Alina face șapte-opt curse pe zi. Traduse în combustibil, ar însemna în jur de „un milion sau două, zilnic ¾ așa că să ne gândim cât fac pe lună”, a făcut ea un calcul rapid. Ajută Fundația Rebenciuc, au mai ajutat și preoții din comunitate, care-au mai făcut colecte la biserică. „Mașina e varză. Dacă eu car cu ea non-stop”, a râs Alina.
Am stat jumătate de zi doar la una dintre cazările unde stau ucrainenii în Băile Olănești. Am cunoscut o liotă de copilași, cu Yana în frunte. Pasionată de acadele, de înghețată și de îmbrățișări, neastâmpărată, lipicioasă, cu ochi strălucitori și obraji rotunzi. Dar copiii sunt mult mai mulți. Și poveștile pe care le-am auzit, mult mai complexe. Sunt povești despre inspectoare școlare care au dus un adolescent la liceu, cu mașina personală, zi de zi, ca să beneficieze de orele pe care le putea audia; povești despre toate femeile care au înconjurat-o pe Alina, de cum a ajuns la „Aurora”, să-i povestească despre durerile lor de măsele și despre fetița care nu se mai oprește din starea de rău, deși încearcă s-o trateze de trei săptămâni, și despre ce-au nevoie și ce lipsește și ce e bine și ce-ar fi mai bine să fie. Am amețit doar încercând să urmăresc conversațiile, adesea îmbinând patru limbi, conversații purtate cu telefoanele în dreptul gurii, să înregistreze, să redea, să traducă, să transmită mai departe ceea ce, de multe ori, intuiești oricum din ton.
Le-am cunoscut, pentru câteva ore, pe Ira și pe Olga și pe fetița cuiva (care avea o șuviță albastră-n păr), și pe băiețelul altcuiva (căruia i-am spus să stea cuminte pe o canapea), alți copii pe biciclete, cu dinozauri de pluș, jucând cărți, alergând pe scări, vorbind între ei sau cu mamele lor.
Haos. Dar un haos organizat, care, prin Alina și Karina, capătă sens. Și o comunitate sigură, care fără de ele n-ar fi.
Documentare în teren, redactare și layout de Iulia Dromereschi
Transcriere notițe de Radu Eremia
Ilustrații originale de Ioana Stănișor