Bine v-am regăsit! În speranța că v-a plăcut extrem de mult prima parte, că ați aflat câte ceva din originea comunității noastre misterioase și că v-am făcut curioși să mai știți și multe alte lucruri despre istoria noastră, iată că revin acum, cum v-am promis solemn, cu a doua parte a poveștii noastre foarte captivante.
Am văzut în prima parte că majoritatea comunității ucrainene din Dobrogea sunt descedenții legendarilor cazaci zaporojeni. Am aflat originile lor, epoca lor de glorie, cu marii hatmani Hmelnițki și Mazepa, informații despre modul lor de viață. Apoi am ajuns în fatidicul an 1709, când Mazepa și regele suedez Carol al XII-lea sunt învinși de trupele rusești conduse de însuși țarul Petru I cel Mare, la Poltava, localitate din estul Ucrainei, de unde mii de cazaci au luat calea pribegiei la sud, către Dunăre, formând baza comunității ucrainene din Deltă.
Credeați cumva că bătălia de la Poltava și moartea lui Mazepa înseamnă sfârșitul aventurii noastre? În niciun caz. Deși cazacii au fost învinși și supuși unor condiții de-a dreptul umilitoare de Rusia țaristă, aceștia nu au murit. În continuare, inima lor era Sicia Zaporojeană de la pragurile râului Nipru, cum am văzut anterior. Zaporojenii încercau în continuare să supraviețuiască și să reziste asprimii geopolitice din Europa de Est. Oare vor reuși ei să combată eficient marile puteri? Sau se va alege praful de aceștia? Vom afla în rândurile ce urmează.
Să începem! În timp ce unii dintre cazaci au preferat să trăiască pe teritoriu străin, respectiv al Imperiului Otoman, în Ucraina bătălia de la Poltava a avut consecințe dezastruoase. Cazacii au pierdut foarte mult din teritoriu, acesta fiind restrâns la sudul Ucrainei, adică zona râului Nipru. Formațiunea statală a cazacilor, Hetmanatul, era semi-independentă doar pe hârtie. Odată cu țarul Petru I, căzăcimea ucraineană a început să-și piardă autonomia administrativă, financiară, judiciară, dar și culturală. Dacă, la început, societatea căzăcească era egalitaristă, acum s-a simțit nevoia unei ierarhizări sociale eficiente a statului pentru a se putea întreține și a îngreuna controlul rusesc. La vârful piramidei erau ofițerii bătrâni ai cazacilor, starșina, cu vastă experiență militară, apoi urmau cazacii, orășenii (mișceanii) și, la bază, țăranii.
Totodată, foarte mulți cazaci s-au ales cu pedepse aspre din partea țarului, după colaborarea lor cu Mazepa. Unii au fost exilați în nordul Rusiei europene, iar alții au fost siliți să presteze muncă silnică, un caz cunoscut fiind contribuția unor cazaci la ridicarea din nimic a orașului Sankt Petersburg, viitoarea capitală a Imperiului Rus, la ordinele stricte ale lui Petru I. Numai că această muncă era făcută în condiții aspre, chiar inumane, considerându-se că așa trebuie pedepsiți toți trădătorii imperiului.
Slăbirea și înlăturarea autonomiei căzăcești
Și iată că în doar câțiva ani, Hetmanatul ajunge un stat slăbit din cauza ambițiilor expansioniste a Rusiei. În schimb, Petru considera că acest lucru nu era de ajuns, mai ales după ce a câștigat Marele Război Nordic împotriva Suediei și a anexat teritorii importante la Marea Baltică, punând astfel Rusia pe harta marilor puteri europene. Astfel, la 1720, este interzisă tipărirea oricăror cărți în limba ucraineană, iar Academia Movileană din Kiev are parte de persecuții dure. Poporul ucrainean începe să fie persecutat.
Protestele hatmanilor sunt ineficiente, iar țarul începe să restrângă și mai mult autonomia ucrainenilor, înființându-se la 1722 Colegiul malorusesc, instituție menită să monitorizeze activitatea hatmanului și starșinei căzăcești, conducând practic din umbră statul căzăcesc. Puterea hatmanului este uzurpată, iar armata rusă începe să joace un rol important în Ucraina. Aceste lucruri au stârnit revolta starșinei, același Petru fiind nevoit să desființeze Colegiul la 1727.
Cazacii ucraineni trăiesc o scurtă perioadă de întărire sub hatmanul Dănilă (Danilo) Apostol (1727-1734) de origine română (moldovenească). Acesta modernizează administrația și sistemul juridic. Apără interesele negustorilor ucraineni și se opune politicii comerciale rusești, care favorizau puterea țaristă. Se opune numirii unor oameni de stat ruși în cadrul Hetmanatului, multe regimente de cazaci fiind sub conducerea acestora.
După moartea lui Apostol, în 1734, cazacii intră într-o perioadă de agonie. Imperiul Rus se extinde și mai mult în teritoriul Ucrainei, ajungând deja la Marea Neagră și în centrul teritoriului. Vecinii lor, tătarii crimeeni, sunt și ei atacați puternic de trupele țariste, slăbindu-i. Rolul Imperiului Otoman în regiune este din ce în ce mai diminuat de expansiunea Rusiei, iar Polonia intră și ea în regres. Ajunge să dețină doar vestul Ucrainei. În această situație, în care balanța geopolitică era nefavorabilă, cazacii se simțeau din ce în ce mai depășiți și mai demodați.
Profitând de această situație, noua țarină Ecaterina a II-a învie vechiul Colegiu malorusesc printr-un decret la 10 noiembrie 1764. Tot în același an, cazacii primesc o lovitură gravă: abolirea formală a Hetmanatului Căzăcesc. De acum, Colegiul avea să-i guverneze pe zaporojeni. Ultima bucată a autonomiei ucrainene este distrusă. Pământurile cazacilor și țăranilor sunt preluate abuziv și date nobilimii ruse. Începe, de asemenea, și rusificarea Ucrainei pe plan cultural. Bisericile și școlile ucrainene sunt trecute sub administrație țaristă, limba ucraineană este scoasă din uz în sectorul public, iar ucrainenii sunt exploatați economic.
Ba, chiar mai mult, țarina Elisabeta (1741-1762) așează coloniști sârbi, români și bulgari pe locurile cazacilor ucraineni, cu rolul de a apăra granițele Imperiului Rus. Apar astfel teritorii precum Slavo-Serbia (1753-1764) în nord-estul Ucrainei de astăzi, populate de acești coloniști care aveau privilegii economice și militare la care ucrainenii doar visau. Aceștia nu fac nimic altceva decât să slăbească și mai mult căzăcimea ucraineană prin hărțuirile repetate. De acum, zilele cazacilor zaporojeni sunt numărate.
Ce s-a întâmplat cu zaporojenii după distrugerea Siciei
Unul dintre cele mai tragice momente din istoria Ucrainei moderne este, fără îndoială, distrugerea Siciei Zaporojene. La 1775, țarina Ecaterina a II-a instituie un decret prin care Sicia Zaporojeană, inima căzăcimii zaporojene, trebuia distrusă, iar cazacii lichidați. Generalul Petru Tekelia, de origine sârbă, înconjoară Sicia cu armata sa la 5 iunie 1775. Cazacii sunt surprinși de venirea generalului și de ultimatumul rusesc și cer o scurtă pauză pentru a decide ce să facă. Tekelia acceptă, iar cazacii, sub conducerea bătrânului Petro Kalnișevski, decid să capituleze. În noaptea de 15-16 iunie, Sicia este distrusă de soldații ruși, iar Kalnișevski este exilat la mănăstirea Solovețki de la Marea Albă (nordul Rusiei), acolo unde și moare, la venerabila vârstă de 112 ani.
O mare parte dintre zaporojeni aveau să fie recrutați în anii următori de armata imperială rusă, formând Armata căzăcească de la Marea Neagră, fiind trimiși la 1781, în urma ordinului țarinei, în regiunea Kuban din sud-vestul Rusiei actuale, la malul Mării Azov, sub conducerea lui Antin Holovatei.
Bineînțeles că noi nu ne vom concentra pe acești cazaci, care au avut un traseu cu totul diferit, ci pe cealaltă mică parte a căzăcimii, care a plecat la sud, spre Dunăre. Așa a început cel de-al doilea și cel mai numeros și important val al migrației ucrainene către Dobrogea, consecință directă a distrugerii Siciei. Este important de precizat că migrația nu a avut loc direct, ci treptat. Într-o primă etapă, pe la 1780-1785, îi găsim pe zaporojeni în Basarabia sudică, acolo unde au primit câteva loturi de pământ. Știind că noile lor teritorii erau sub stăpânire otomană, aceștia au cerut acordul sultanului turc pentru a se așeza pe noile pământuri de la Dunăre. Sultanul a acceptat, iar cazacii au depus jurământul de credință pentru sultan.
Inițial, zaporojenii s-au așezat între brațele Chilia și Sulina ale Dunării, populând localități precum Letea, Chilia, Satunou (astăzi C.A. Rosetti, jud. Tulcea) etc. O parte semnificativă a cazacilor nu au mers însă dincolo de Dunăre, ci printr-un anume Budeus, căpitanul garnizoanei austriece de la Iași, au plecat către pământurile Imperiului Habsburgic, în Voivodina de astăzi, unde li s-a promis un loc pentru a înființa o nouă Sicie, la 1788. Guvernul austriac a recunoscut unicitatea națională a cazacilor zaporojeni, permițând respectarea modului de viață și a obiceiurilor căzăcești originare din Ucraina. Circa 8.000 de cazaci s-au așezat în Setscha (Sicie). Nu se știe cam nimic despre viața zaporojenilor în Banat, și nici despre viața cazacilor rămași în Delta Dunării, între anii 1788-1812. Cert este că existența unei Sicii și a unor comunități numeroase de cazaci în Deltă la sfârșitul sec. al XVIII-lea era practic imposibilă, din cauza condițiilor fizico-geografice. Aceștia trăiau în mici comunități pescărești izolate, cum ar fi Letea, Vâlcov (astăzi în Ucraina), Chilia, Caraorman și posibil chiar și în zona localității Sfântu Gheorghe (în acea vreme Caterleț, denumire istoricească a satului cunoscută și astăzi de ucrainenii din zonă).
La 1812, zaporojenii au plecat din Banat (nu se cunoaștecauza exactă) și s-au așezat la Seimeni, localitate aflată între Hârșova și orașul Silistra (în Bulgaria de astăzi). Acolo s-au ocupat cu pescuitul, având locuri la Dunăre. Când nu pescuiau, își arătau calitățile marțiale prin participarea la războaiele ruso-turce de partea sultanului. Între timp, comunitatea ucraineană a crescut din an în an, iar tot mai mulți pribegi și hoinari și-au căutat adăpost în Dobrogea, de frica persecuțiilor țariste.
Delta Dunării, un mediu prielnic dezvoltării comunitare
Nevoia de mai mult spațiu unde să-și desfășoare activitățile i-a făcut pe cazaci să renunțe la Seimeni și să se întoarcă în Delta Dunării, mediu prielnic acestora, foarte asemănător ca relief cu locurile natale, de la pragurile Niprului. La 1813, aceștia decid să se așeze în Deltă. Însă acolo vor da de o altă familie de cazaci, asemănătoare la limbă și cultură acestora, dar totuși foarte diferiți de zaprojeni. Vă spuneam în prima parte că există mai multe neamuri căzăcești, nu numai cei din Zaporoje, care se diferențiază prin port, obiceiuri, cultură și parțial char limbă. Un astfel de neam era cel a cazacilor nekrasoviți, originari din Rusia sudică, numiți astfel după atamanul lor, Ignat Nekrasov, care a organizat viața socială a acestora prin legi cunoscute sub denumirea de „Legământul lui Ignat”. Aceștia s-au format în regiunea Donului în sec. XVI-XVII și aveau aceleași ocupații ca și zaporojenii: arta militară, pescuitul, vânătoarea etc.
Nekrasoviții s-au așezat înaintea zaporojenilor la Dunăre, în secolul al XVIII-lea, cam din aceleași cauze ca și cei ucraineni: persecuția lor de către nobilimea rusească, problemele economice din cauza regimului țarist etc. După revoltele eșuate ale lui Stenka Razin (1670-1671) și Kondrati Bulavin (1707-1708) de la granițele de sud ale Rusiei, nekrasoviții se refugiază inițial în Kuban, iar după anul 1737, în Delta Dunării. Ei aveau însă ceva specific, diferit față de cazacii ucraineni: religia ortodoxă de rit vechi (staroveră), religia rușilor-lipoveni de astăzi, care era persecutată de țarii ruși, care au acceptat reforma Bisericii ruse făcută pe timpul patriarhului Nikon în mijlocul sec. al XVII-lea. Pe parcursul secolului al XVIII-lea, cazacilor neksrasoviți li s-au alăturat și țărani ortodocși de rit vechi, tot din Rusia, formând astfel ceea ce este astăzi comunitatea rușilor lipoveni din nordul Dobrogei. Fiind destul de răspândiți în Deltă, se credeau deja stăpânii acestui loc, având spații largi pentru pescuit, de care nu voiau să se îndepărteze. Nu au acceptat ca alt popor să le ia locul. Totuși, zaporojenii nu au renunțat la planul lor, și așa a urmat o revedere nu tocmai romantică.
Etnograful și arheologul ucrainean Fedir Vovk (1847-1918), care a scris un studiu despre zaporojenii transdunăreni din Dobrogea de Nord (Sicia Dunăreană de la Dunavăț după motivele amintirilor și povestirilor locale) pentru ziarul etnografic Kievskaia starina în 1883, spune că un anume zaporojean, Pritica, pasionat de vânătoare, a văzut pe un stejar aflat înr-un grind la brațul Sf. Gheorghe o pânză roșie. S-a urcat pe acel copac și văzând că, de fapt, era un fel de călugăr al nekrasoviților, l-a și ucis. Situația nu i-a bucurat deloc pe nekrasoviți, așa că l-au găsit pe Pritica și l-au pedepsit răstignindu-l la Prislav (astăzi localitatea Nufăru, jud. Tulcea) pe o scândură, lăsând-o pe Dunăre, să curgă unde o duceau curenții apei. Scândura a ajuns tocmai la Sulina, unde niște greci au aflat de acest lucru și au chemat pe câțiva zaporojeni să-l recunoască. Era tocmai Pritica răstignit.
Uciderea brutală a cazacului nu a fost trecută cu vederea de ucraineni. În curând, spiritele s-au încins și astfel două popoare înfrățite au ajuns să se războiască pe tărâmul Dobrogei de nord. Fiind teritoriu aflat sub stăpânire otomană, pașii (cei de Tulcea, Sulina și Babadag) care guvernau zona trebuiau să știe și ei de ceea ce se întâmplă. Cu toate acestea, au manifestat o deplină indiferență față de sentimentele dintre cele două facțiuni. Astfel, pregătirile pentru conflict erau făcute.
Același Fedir Vovk spune în studiul său că de la Seimeni au plecat spre Deltă două grupuri zaporojene: unul format din 80 de oameni, care s-a îndreptat spre partea stângă a Dunării, și un al doilea grup mai mare, format și din viteji precum Kovalyk, Lalym, Kiriușka și Chirilo Macovețchi, pe partea dreaptă a fluviului, primind ordine să „îi taie” pe toți cei care locuiau în sate de nekrasoviți. După un marș prin Deltă în care zaporojenii și-au arătat calitățile de războinici, ucigând pe toți nekrasoviții întâlniți în cale, indiferent de vârstă, cele două grupuri s-au unit la Vâlcov (astăzi în Ucraina), la acea vreme un simplu sat așezat pe malul stâng a brațului Chilia, aproape de vărsarea în Marea Neagră. Reuniți, s-au îndreptat spre Portița, acolo unde se unea actualul lac Razim cu Marea Neagră, plănuind să atace așezările cele mai importante ale nekrasoviților ruși: Sarichioi și Jurilovca. Inițial, zaporojenii au întâmpinat rezistență semnificativă, fiind obligați să treacă în ipostaza de apărători.
Totul s-a schimbat atunci când ucrainenii au primit întăriri dinspre partea Tulcei și au zdrobit apărarea nekrasovită. Astfel, Sarichioiul a fost trecut prin foc și sabie. În urma celor întâmplate, nekraosviții trebuiau să-și concentreze forțele pentru apărarea „ultimei redute” a acestora și punctul lor de sprijin, Dunavățul. Intituind acest lucru, cazacii zaporojeni nu s-au îndreptat către Dunavăț, ci la Tulcea, acolo unde au urmat trei zile întregi de masacre îngrozitoare împotriva populației ruse.
Cert este că, după oribilul masacru de la Tulcea, Kovalyk și Lalym, doi dintre eroii ucraineni cu un rol activ în vărsările de sânge, au fost chemați de însuși sultanul otoman la Constantinopol, posibil după ce aflase despre incidentele petrecute în Dobrogea. Kovalyk a rămas în cele din urmă la Adrianopol (astăzi Edirne, Turcia), acolo unde a dus o viață simplă și a murit, iar Lalym s-a întors în Dobrogea și a trăit pe insula Popina (ucr. Kurbiy) înconjurat de o haită mare de câini, în jurul cărora iarăși s-au ivit tot felul de povestiri, care mai de care mai surprinzătoare. Se spunea, de pildă, că acești câini fuseseră dresați să îi muște și să-i facă bucăți pe orice lipovean care trecea pe acolo.
Într-un sfârșit, după acest conflict de partizani, nekrasoviții au fost din ce în ce mai slăbiți, acest lucru permițându-le zaporojenilor să-și facă o nouă sicie în Deltă, la Caterleț (azi Sfântu Gheorghe) și să construiască chiar și o biserică. Totuși, planul lor final era cucerirea Dunavățului nekrasovit, un adevărat nod strategic al Dobrogei de Nord, în care era legată Delta Dunării de partea continentală a Dobrogei; cu terenuri de pescuit, dar și pentru agricultură și creșterea animalelor; cu bălți, dar și cu dealuri, numai bun pentru o sicie de durată, în timp ce Delta și implicit teritoriul Caterlețului era acoperită de apă și stuf (Apă și stuf, și cerul deasupra), deși și aici erau câteva mici pământuri arabile. În concluzie, Dunavățul era perfect pentru construirea unei noi Sicii, având în vedere că zaporojenii își puteau practica toate ocupațiile tradiționale și puteau întreține relații economice cu alte așezări importante din Dobrogea, chiar dacă existau și alte localități populate de ucraineni precum Gorgova, Sulina, Caterleț, Letea și altele. (Acestea erau numai simple centre pescărești, nu locuri care puteau adăposti mii de oameni).
Astfel, la 1814, ultimul centru al cazacilor nekrasoviți, Dunavățul, nu s-a mai putut apăra și a fost luat de cazacii zaporojeni, care și-au găsit în sfârșit locul cuvenit pentru a înființa ultima Sicie a cazacilor de pe glob, Sicia Transdunăreană (Zadunaiska Sici). În următorii ani, acest loc avea să devină nucleul ucrainismului dobrogean, primind fugari, războinici și hoinari persecutați de aparatul de stat țarist, care căutau un destin mai bun, unde să-și practice în continuare stilul de viață și cultura, exact ca în patria-mamă.
După atâtea confruntări, am ajuns și la final! Iată că ucrainenii noștri și-au găsit în sfârșit o nouă casă, unde să-și exerseze abilitățile militare și să se mai bucure de un cântecel, departe de orice stres din partea unor nobili lacomi. Dar pentru acest lucru, au luat sabia în mâini și au luptat vitejește, știind că în joc este chiar existența lor în lume.
Însă cum a fost noua lor viață? Grea? Ușoară? Și-au mai păstrat ei tradițiile strămoșești sau au fost nevoiți să le modifice? Cum au rezistat cazacii creștini pe teritoriul unui imperiu musulman? Aceste lucruri, dar și altele, o să aflăm în următoarea parte a poveștii noastre. Sper doar că v-a plăcut până aici și că nu v-ați plictisit citind un banal articol istoric. Până data viitoare, să rămâneți sănătoși și plini de viață!
Un material documentat și scris de Alin Varenic (Sfântu Gheorghe, 17 ani)
Editare: Radu Eremia
Corectură și layout: Iulia Dromereschi