Din cele mai vechi timpuri, Dobrogea a fost o regiune cosmopolită, cu oameni de etnii diverse, care și-au trăit viețile împreună. Împreună și-au spus primele vorbe, au citit primele cărți, au trecut prin necazuri, și-au împărtășit experiențe de viață. Pe scurt, au fost esența unicității acestei regiuni aflate pe malul Pontului Euxin. Influența lor se vede cu ochiul liber și astăzi, prin clădirile de patrimoniu, limbajul oamenilor, stilul de viață și felul în care aceștia gândesc și zâmbesc.
Printre cei care au viețuit timp de mai multe veacuri împreună cu românii, presa din țara noastră îi menționează pe: greci, turci, ruși-lipoveni, tătari, romi, evrei, armeni, bulgari și bine-cunoscuții aromâni. În schimb, este trecută cu vederea mai mereu, probabil fără intenție, cea mai misterioasă, mai interesantă și poate cea mai „clasică” comunitate etnică din Dobrogea, care de trei secole încoace a întemeiat familii în sate cu biserici și școli și a ajutat la construirea multiculturalismului, mai ales în nordul Dobrogei, pe cel mai tânăr pământ românesc, Delta Dunării. Aceștia ne împărtășesc o istorie vitejească, de care sunt mândri și astăzi. Așadar, pregătiți-vă să cunoașteți comunitatea ucraineană din Delta Dunării. O adunare de oameni frumoși, gospodari, dar mai ales harnici, plini de viață și nu în ultimul rând curajoși și cu „mușchi” (poate e puțin exagerat spus „mușchi”, dar există o legătură!).
Gata! Începem! Ucrainenii sunt recunoscuți drept oameni războinici, iubitori de țară și de neam, vorbăreți și petrecăreți cât e ziua de mare, însă tot timpul foarte serioși în ceea ce privește apărarea identității lor. Deși sunt oarecum subreprezentați în societatea românească, în comparație cu alte minorități etnice, comunitatea ucraineană ar trebui mai mult promovată, fiind unică în felul său în marele peisaj dobrogean. Poate că nu au dat României mari savanți, cântăreți, pictori, informaticieni etc., dar s-au concentrat tot timpul asupra vetrei lor, remarcându-se prin destoinicie și curaj.
De ce să vorbim și să scriem despre ei? Pentru că merită să fie descoperiți! Istoria, cultura, limba și tradițiile lor aduc un aport semnificativ Dobrogei și României. Toate acestea nu fac decât să îmbogățească tezaurul etnic al regiunii, și până la urmă, de ce să nu faceți cunoștință cu noi oameni care abia așteaptă să fie și ei recunoscuți, ca toți ceilalți?
Câteva generalități despre cazaci
Am specificat mai sus că ucrainenii dobrogeni au o istorie voinicească, plină de curaj și suspans, demnă de un roman istoric bestseller. Și asta voi încerca să vă împărtășesc acum. Răspunsul scurt la cine sunt ucrainenii din Dobrogea ar fi: sunt adevărații urmași ai cazacilor zaporojeni, care populau sudul Ucrainei în sec. XVII-XIX și care erau încontinuu îngroziți de amenințările venite dinspre Imperiul Rus, de la țarii și țarinele care conduceau una dintre forțele politice ale Europei.
Răspunsul (mai) lung: sunt vrednici moștenitori ai cazacilor zaporojeni, pionierii ideii de independență a Ucrainei, care s-au afirmat prin războaie, lupte și tehnici surprinzătoare de jaf care i-au înspăimântat pe sultanii otomani, regii polonezi și, nu în ultimul rând, pe țarii ruși.
Cuvântul cazac provine din turcescul „kazak” care înseamnă „om liber”. Judecând astfel, ne putem da seama că aceștia erau un grup de oameni care nu mai suportau capriciile societății secolelor trecute și voiau să trăiască liberi și liniștiți în stepa ucraineană, într-un loc lipsit de orice nobil, agent fiscal sau ienicer care să-i tulbure. Deci, ei erau uniți într-un singur ideal: cel al libertății și al independenței de orice stat străin.
De ce cazacii erau „zaporojeni”? În afara faptului că erau oameni liberi, lipsiți de orice oprimare (deocamdată), erau slavi. Mai precis, de etnie ucraineană sau rusă. Mai pe înțelesul tuturor, marea familie a cazacilor se împărțea în familii mai mici care trăiau în locuri diferite, aveau obiceiuri și arme diferite, și parțial limbi diferite: cazacii din Kuban, de pe Don, cei din Siberia, cei din Caucaz etc. Iar cazacii zaporojeni erau și ei membrii unei astfel de „familii mai mici”. Ce-i deosebea pe aceștia de „frații” lor de pe Don, de exemplu, erau limba, portul, cultura, obiceiurile, stilul de viață. Cazacii zaporojeni erau cazaci de etnie ucraineană, care apărau valorile ucrainene, care vorbeau o ucraineană mai veche (limba evoluând de-a lungul secolelor) și care trăiau în sudul Ucrainei de astăzi, lângă râul Nipru, în apropiere de Crimeea. Iar de aceea se chemau ei „zaporojeni”, fiindcă în ucraineană, za porohame înseamnă „dincolo de praguri”. Denumirea lor ilustra locul lor, și anume pragurile Niprului.
Între libertate și agonie
Majoritatea cazacilor zaporojeni proveneau din fugari și iobagi care nu mai acceptau să fie înrobiți și persecutați de diverși nobili, cum ar fi cei polonezi. Singura condiție pentru ca aceștia să fie acceptați printre cazaci era apartenența la credința creștin-ortodoxă. Inițial, cazacii aveau să joace un rol minor în Europa de Est, în special datorită supremației hoardelor mongole, dar la sfârșitul secolului XV aceștia încep treptat să fie din ce în ce mai numeroși și mai importanți, prin expedițiile de jaf pe care le aveau în orașele de la malul Mării Negre. La 1498, este atestat atacul zaporojenilor asupra orașului-port Caffa (azi Feodosia, în sudul Crimeii) în care eliberează 500 de sclavi care aveau să fie vânduți de tătari Imperiului Otoman. Din acel moment , cazacii zaporojeni au reprezentat un pericol mai mic sau mai mare, în funcție de perioada istorică la adresa marilor puteri din zonă. De asemenea, au fost considerat „bandiți”, pentru că furau de la cei bogați.
În secolele XVI-XVII, au servit ca luptători pentru coroana poloneză, datorită tehnicilor lor surprinzătoare și impresionante de luptă. În același timp însă, regii Poloniei încercau să impună catolicismul și polonizarea printre cazacii, burghezii și țăranii din Ucraina. Atunci s-a pus problema apărării ucrainenilor ortodocși împotriva adepților catolici de către zaporojeni, fiindcă nobilitatea și moșierii polonezi îi asupreau pe servitorii și țăranii de etnie ucraineană pentru a impune omogenitatea etnică și religioasă în statul polono-lituanian. Iar această persecuție a luat la început forme economice, precum introducerea unui nou sistem de agricultură boieresc („filvarok” sau „folwark”), ce permitea nobilimii noi pământuri, mai ales în Ucraina, apoi prin creșterea dărilor și dependență feudală a cazacilor și ucrainenilor non-cazaci. În schimb, căzăcimea a continuat să crească prin atragerea de țărani de pe moșiile nobililor polonezi care îi maltratau. Iar asta a pus probleme mari conducerii poloneze, care îi vedeau pe cazaci ca mari luptători, dar și ca trădători prin excelență.
La 1578, regele Ștefan Bathory este obligat să facă o concesie și să le dea cazacilor drepturi și libertăți. Zaporojenii au devenit în deceniile următoare un factor important în regiune, hatmanul Petro Conașevici-Sahaidacinii (1570-1622) conducând campanii militare încununate cu succes împotriva turcilor și tătarilor, dar și împotriva rușilor (la Moscova, 1618). Iar prin Sahaidacinii, cazacii au conștientizat importanța sentimentului național și au început să nutrească primele manifestări de independență față de Polonia.
Epoca marilor hatmani. Ruina
Situația a început să se înrăutățească odată cu reacția polonezilor la revoltele căzăcești din anii 1630, cauzate de intenția nobilimii de a-i transforma pe zaporojeni în șerbi. Acestea au fost oprite prin intervenția în forță de armata poloneză. În ciuda doleanței cazacilor de a avea un statut egal cu nobilii, se înăspresc atunci persecuțiile împotriva ucrainenilor în toate domeniile: economie, cultură, religie etc. Acestea au constituit cauzele marii revolte căzăcești conduse de hatmanul Bogdan Hmelnițki (1648-1654).
Revolta a reprezentat primul eveniment major din istoria Ucrainei și prima manifestare a sentimentului național al ucrainenilor. În primii ani au fost obținute multe victorii, ca cea de la Zhovti Vody („Apele Galbene”, 1648) și de la Zboriv (1649), dar începând cu 1650, a fost abandonat de către foștii lui aliați, tătarii crimeeni, care aveau să se întoarcă împotriva lui Hmelnițki. Profitând de această situație, armata poloneză intră în Ucraina și invadează o mare parte din teritoriul cazacilor. Astfel, singura speranță a ucrainenilor era acum Rusia, condusă de țarul Alexei I Mihailovici.
Iar în aceste condiții, viteazul, dar acum bietul Bogdan Hmelnițki a fost silit de împrejurările nefavorabile să semneze în 1654, la Pereiaslav, la 95 km de Kiev, un tratat. Deși Polonia a fost înfrântă în cele din urmă de alianța cazaco-moscovită, tratatul de la Pereiaslav s-a dovedit a fi cea mai mare greșeală din istoria Ucrainei și un motiv bun pentru a-i știrbi reputația lui Hmelnițki printre naționaliștii ucraineni, susțin specialiștii. Și acest lucru pentru că Rusia a început să intervină în problemele interne ale cazacilor zaporojeni. Deși rușii au promis că autonomia cazacilor va fi pe deplin respectată, aceste lucru s-a dovedit a fi doar niște vorbe aruncate în vânt. Ucraina s-a despărțit în două, de-a lungul râului Nipru: Ucraina de pe malul stâng și Ucraina de pe malul drept, două pseudo-state cu idealuri total diferite și mereu ațâțate de Rusia, Polonia și Imperiul Otoman să ducă război unii împotriva celorlalți.
În 1686, mitropolia ortodoxă de Kiev este trecută, am putea spune mișelește, sub autoritatea Patriarhului de Moscova, înlesnind astfel planurile țariste pentru o Ucraină dezbinată. Și de pe malul stâng, și de pe malul drept s-au ivit diverși hatmani, foarte mulți fiind incapabili să facă administrație și să coordoneze o armată, dar care erau puși după preferințele conducerilor poloneze și rusești. Au avut loc diverse confruntări între cazacii rusofili și cei polonofili care au lăsat un gust amar căzăcimii ucrainene.
Această dezordine este cunoscută în istoriografia ucraineană drept „Ruina”. Numele acesta semnifică destrămarea statului căzăcesc al lui Hmelnițki și slaba putere pe care au avut-o ucrainenii în acest timp. Această perioadă a durat până la 1687, când s-a ridicat la rangul de hatman Ivan Stepanovici Mazepa, poate cel mai cunoscut hatman al Ucrainei. Un om manierat, diplomat excelent și școlit la Colegiul Iezuit de la Varșovia, Mazepa a pus umărul la renașterea națională a ucrainenilor, prin întărirea culturii și educației, dar și a economiei. Sub îndrumarea lui, a fost înființată prima academie de pe teritoriul Ucrainei, prin transformarea Colegiului „Petru Movilă” din Kiev în Academia Movileană. A fost un generos patron al artelor, ctitorind multe biserici la Kiev, Cernigov, Pereiaslav și alte orașe din Ucraina, dar cel mai important, a fost un patriot veritabil, reușind să iasă din alianța periculoasă pe care o avea cu țarul Petru cel Mare, care era gata să anihileze autonomia ucraineană.
Tristul război și primele migrații
Războiul Nordic (1700-1721), un război de supremație între Rusia și Suedia pentru țările baltice, s-a desfășurat și pe teritoriul Ucrainei (1708-1709). Un eveniment tragic notabil din această perioadă a fost masacrarea a 6.000 de cazaci în capitala cazacilor zaporojeni de atunci, Baturin (aflat în nordul Ucrainei) și exilarea multor cazaci susținători ai lui Mazepa în nordul Rusiei europene.
Ivan Mazepa a încercat să facă o coaliție anti-rusă în Europa de Est, dar totul a fost în zadar. Tot ce a reușit să mai facă a fost să apeleze la regele Suediei, Carol al XII-lea, pentru o eventuală alianță. Suedezii au acceptat, dar și acest lucru a fost un eșec. Mazepa și Carol au fost învinși la Poltava la 8 iulie 1709 de trupele conduse de însuși țarul Petru. Împreună cu regele suedez, a fost silit să fugă pe teritoriile Imperiului Otoman, mai precis în Basarabia. S-a refugiat la Bender (azi Tighina, Republica Moldova) alături de alți 3.000 de cazaci. Deprimat de înfrângere, bolnav și deja bătrân, Mazepa a murit în 1709, în apropiere de Bender și a fost înmormântat la biserica Sf. Gheorghe din Galați (uau, chiar pe teritoriu românesc!). Din păcate, regimul comunist a demolat biserica unde se afla mormântul lui. Și mai trist, trupul celui mai mare hatman al cazacilor zaporojeni n-a fost găsit nici până astăzi.
Era imposibil ca toți cei 3.000 de cazaci care l-au însoțit pe Mazepa în Basarabia să fi rămas mult timp în acel loc. Sau cel puțin, o mare parte din ei. Mulți cazaci au luat iarăși calea pribegiei, în căutarea unui loc mai bun unde să se ocupe cu arta militară, dar și cu pescuitul, vânătoarea, comerțul (mai ales cu sare) etc. De frica amenințării ruse, aceștia s-au refugiat spre sud, la Dunăre. Unii dintre ei chiar au traversat Dunărea și au întemeiat satul Letea din nord-estul Deltei Dunării, pe la 1712-1714. Încă două astfel de valuri migratoare aveau să formeze ceea ce este astăzi comunitatea ucraineană din Dobrogea.
Sicia – baza destinului cazacilor ucraineni
Dar înainte să încheiem, este bine să ne familiarizăm puțin cu stilul de viață și cultura cazacilor zaporojeni. Ei erau organizați în așa-numita Sicie. Sicia era principala cetate (mănăstire-fortăreață) a lor, locul unde își desfășurau activitățile de zi cu zi, unde învățau tehnicile militare, unde se alegeau hatmanii și conducătorii cazacilor. Sicia zaporojenilor era situată, cum ați putut intui, la pragurile râului Nipru, acolo unde astăzi se află orașul Zaporoje (Zaporijea) din sudul Ucrainei. Bineînțeles că vreme de sute de ani, Sicia nu s-a menținut în aceeași zonă. Au existat în istoria cazacilor mai multe sicii pe teritoriul Ucrainei. Prima a fost construită la 1552 de către prințul Dimitro Vișnevețchi pe insula Hortețea (Khortytsia) aflată pe râul Nipru, lângă orașul Zaporoje, și a fost distrusă de tătari la 1558. A doua sicie a fost Tomakivka, construită la 60 de kilometri sud de sicia inițială, pe o insulă acum inundată. Și aceasta a fost distrusă tot de tătari la 1593. O a treia a fost construită mai la sud, lângă gurile râurilor Ciortomlec și Pidpilna. O a patra a fost construită mai la vest, lângă orașul actual Nikopol, fiind menționată la 1628 și capturată de Bogdan Hmelnițki la 1648. Sicia Ciortomlec a fost înființată la gura râului omonim, dar a fost distrusă de ruși la 1709, în contextul războiului ruso-suedez. La 1734, a fost ridicată Sicia Nouă pe râul Pidpilna, în Ucraina controlată de ruși.
Sistem bazat pe vot democratic
Siciile erau protejate de metereze acoperite de o palisadă cu turnuri și deschideri pentru tunuri. Avea formă de pătrat delimitat de cureniile cazacilor, adică barăcile unde aceștia trăiau. În mijlocul siciei se afla piața, unde existau o biserică, o școală, reședințele ofițerilor și alte clădiri administrativ-militare. În fața bisericii era centrul vieții social-politice, unde se ținea Rada Căzăcească. Rada era adunarea tuturor cazacilor din Sicie. Aceștia dezbăteau sub supravegherea hatmanului și a altor ofițeri marile probleme ale căzăcimii. Erau luate și hotărâri care să rezolve acele probleme, dar numai dacă 50% +1 din cazaci se pronunțau în favoarea acelei decizii. Dacă nu se întrunea această condiție, atunci decizia era anulată. Practic, putem spune că sistemul administrativ căzăcesc era, de fapt, unul bazat pe vot democratic. Iar vorba aceasta poate fi întărită de modul cum se alegea hatmanul.
În fiecare an, la 14 octombrie, de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, ocrotitoarea cazacilor, cu toții se adunau în zona din fața bisericii. Acesta era ales pe o perioadă de un an, trebuia să aibă cel puțin 58 de ani și să aibă o experiență foarte bună în administrație. Totodată, nu avea voie să aibă mai mult de trei mandate și să dovedească faptul că nu era corupt. În caz contrar, acesta era ucis, prin tăierea gâtului înainte de a-și termina mandatul. Hatmanul era considerat oficial ales dacă întrunea voturile a 50%+1 din cazaci. Aceștia erau persoane speciale, demne de încredere, înzestrați cu o carismă și puteri militare recunoscute de ceilalți. În afară de acest lucru, Rada căzăcească dezbătea și politica externă, împărțirea pământurilor, pedepsirea celor mai răi criminali etc. Starșina militară (totalitatea ofițerilor experimentați și în vârstă) veghea la respectarea întocmai a tradițiilor căzăcești și era aleasă de un Consiliu Militar General în fiecare an la 1 ianuarie.
Obiceiurile cazacilor
Deși sunt prezentați în filme drept sălbatici care nu știu nici pe ce lume trăiesc, cazacii nu erau deloc oameni înapoiați. În Sicie și în fiecare localitate unde trăiau, aceștia aveau neapărat școală (pe lângă cea militară). Cu toții știau să citească și să scrie. Tot felul de cobzari și poeți erau foarte populari la Sicie, cântându-le cazacilor multe balade legendare despre puterea și libertatea căzăcească. Printre acestea se numără: „Fedir cel fără de neam”, „Cei trei frați Samara”, „Distrugerea Siciei vechi” etc. Koșul, adică garnizoana siciei, număra mii, chiar zeci de mii de cazaci (datele istorice arată că în 1725 erau circa 52.000-57.000 de cazaci pe teritoriul Ucrainei actuale, plus 23.000 de cazaci ucraineni pe teritoriul Rusiei de astăzi, iar la momentul 1764, aceștia împreună cu familiile lor însumau cam 176.000 de persoane). Aceștia trăiau grupați după zona de origine, în 38 de curenii (barăci) ale cazacilor, numite după locul provenienței acestora, cum ar fi „Kanivski” (de la orașul Kaniv), „Poltavski” (de la orașul Poltava), „Korsunski” (de la orășelul Korsun) etc.
Ei se ocupau cu vânătoarea, pescuitul, apicultura și comerțul. Zaporojenii erau oameni foarte credincioși, nu de puține ori apărând ortodoxia în războaiele împotriva polonezilor și tătarilor și dând mulți preoți și călugări bisericilor ucrainene. De la strămoșii lor, și urmașii ucraineni din Deltă au preluat obiceiul ca primele clădiri construite într-o așezare nouă să fie biserica și școala, unde se slujea și se învăța în limba ucraineană. Aducerea de femei în Sicie era interzisă și se pedepsea de un tribunal militar, care analiza și cazurile de furt, violență între cazaci, consumul alcoolului în timpul războiului etc. De asemenea, nu toți cazacii stăteau în Sicie. De obicei, aceia care se căsătoreau trebuiau să părăsească interiorul Siciei și să-și ducă viața în satele de lângă cetate. Cazacii erau îmbrăcați în straie simple. Purtau arme cum ar fi arcuri, ciocane de război (kelepe), sulițe, muschete, săbii, pistolete etc.
Este mai ușor să ții esențe tari în sticle mici și să nu vinzi chiar toți gogoșarii grădinarului dintr-o singură negociere. Dar vă promit că vom continua seria „O bucățică de Ucraina în nordul Dobrogei” cât mai curând, cu alte date surprinzătoare despre istoria ucrainenilor din ținutul dintre Dunăre și mare. O să vă facă de-a dreptul curioși, vă promit solemn, mai ales că este o istorie care nu e învățată oriunde și oricum. Până atunci să rămânem sănătoși și plini de viață!
Acest material a fost posibil datorită prezenței în programul nostru de jurnalism cu focus pe comunitate a lui Alin Varenic, un tânăr de 17 ani din Sfântu Gheorghe, județul Tulcea. În primul rând voluntar Radio Civic Sfântu Gheorghe (unul dintre programele comunitare pe care noi le admirăm nespus), Alin a fost de acord să documenteze și să scrie și pentru noi povești din comunitatea ucrainenilor din Delta Dunării, din care face parte. În plus, în această vară ne propunem să înființăm o redacție în Deltă și să vă aducem mai multe povești din acest paradis terestru multietnic.
Fotografii din sursele menționate
Editare și verificare surse de Radu Eremia (aivibuc@gmail.com)
Bravo,Alin! Continuați visul,fă-l să devină realitate .Un început extraordinar.Te felicit!
Felicitari pentru inițiativa și mult succes in continuare !
Bravo! Cred ca este singurul tanar care scrie un astfel de articol,ever!Te felicit,copile si va felicit si pe voi ,Redactia!
Felicitări, Alin, pentru materialul realizat și pentru implicarea în promovarea poveștilor comunității tale. Am aflat multe lucruri noi (deși, iată, vechi), de care habar n-aveam. Voi urmări cu interes această serie! 🙂