O bucățică de Ucraina în nordul Dobrogei: seria ajunge la al patrulea articol despre istoria ucrainenilor din Dobrogea. Am aflat data trecută despre viața socială și culturală a zaporojenilor dobrogeni, dar nu trebuie să trecem cu vederea o parte importantă: situația politico-militară. Despre asta vom discuta mai departe.
Sicia Transdunăreană de la Dunavățu de Sus se afla, în sec. XIX, pe teritoriu otoman, cazacii transdunăreni fiind supuși Înaltei Porți. În această calitate, ei nu plăteau taxe sau alte datorii suplimentare, dar erau obligați să acorde ajutor militar turcilor în caz de război. Principala ocupație a cazacilor era, de fapt, apărarea granițelor otomane împotriva Imperiului Rus, relațiile dintre cele două state fiind mereu tensionate.
V-am spus anterior că liderul acestora era atamanul-coșovei. La mutarea Siciei la Dunavăț, coșovei era Samiilo Kalneboloțki (1809 – circa 1814). După mutare, Kalneboloțki i-a cedat locul lui Leah, cel mai probabil un țăran polonez. După Leah, coșovei a fost Litvin, un om foarte evlavios, care, la sfatul preotului Siciei, un anume Luchian, s-a călugărit la mănăstirea Mirnopoian menționată în articolul precedent, acolo unde a și murit. În același timp cu Litvin, coșovei a fost și Olexa Riasnei, care a fost destituit din funcție și pedepsit prin biciuire, după un scandal iscat într-una dintre raialele siciei.
După Litvin și Riasnei, coșovei a fost un anume Biluha, iar mai apoi, Hordena. De fapt, chiar din primii ani, Sicia s-a confruntat cu neînțelegeri interne, care au favorizat schimbarea rapidă a atamanilor. La 1817, sau poate chiar spre sfârșitul anului 1818, ataman-coșovei a fost ales Oleksandr Suhina, în timpul căruia otomanii i-au trimis pe cazaci într-o expediție împotriva fraților slavi și coreligionarilor sârbi, în cadrul revoltelor acestora împotriva stăpânirii turcești, sub conducerea însărcinatului Ivan, din curenia Popovicevsk.
Din Sicie la Muntele Athos
Între anii 1817-1818, coșovei a fost Moroz, născut la Kiev. În timpul lui, otomanii au solicitat intervenția a 600 de zaporojeni pentru a munci la lucrările de canalizare ale capitalei Constantinopol. Turcii au fost foarte generoși cu ei, dându-le hrană de trei ori pe zi și plată bună. Între anii 1818-1819, Moroz a renunțat la însărcinările sale, devenind călugăr la Muntele Athos. Într-un final, nu a mai fost atras de călugărie și s-a transformat dintr-un călugăr liniștit într-un coșovei zaporojean plin de energie, care conducea oștile creștine spre „liniștirea” fraților lor întru Hristos, pentru binele musulmanilor, și nu pentru binele căzăcimii. Atitudinea sa a constituit o lovitură grea pentru Sicie, indignând toată suflarea căzăcească. Ei, ai căror strămoși apăraseră cândva ortodoxia în Ucraina de uniatismul polonez, acum erau obligați să trădeze ortodoxia omorând mulți credincioși. Și nu numai că erau ortodocși, dar erau și slavi.
Sub influența călugărilor cazaci de la Athos, aproape 800 de transdunăreni hotărâsc să părăsească Sicia și să se întoarcă în Imperiul Rus. Preferau ca mai degrabă să fie omorâți de subalternii țarului decât să ucidă ei însiși coreligionari: „Pentru ce trebuie să luptăm noi cu creștinii? Mai bine mă duc în Rusia….” „De n-aș fi plecat, cine o știe, pentru ce credință îmi lăsam și capul p-acolo” (Kondraatovici, Fedir – „Sicia Dunăreană de la Dunavăț” (după motivele amintirilor și povestirilor locale, traducere din limbile rusă și ucraineană de Ivanov, Ananie (2019)
În Rusia, aceștia au fost primiți surprinzător de bine. Principalul călugăr care i-a sfătuit pe cazaci să plece în Rusia, Filaret, a fost recompensat cu o cruce mare de aur, iar zaporojenilor le-au fost date locuințe până la clarificarea statutului lor. Ei au preferat să trăiască împrăștiați prin cătune. Dar, pentru cazacii zaporojeni, libertatea era mai presus de toate. Libertatea la care visau, dorința aprinsă de a avea un sălaș independent, de a păstra și transmite cultura lor într-o patrie proprie erau pentru aceștia mult mai importante decât simțul solidarității religioase, chiar dacă lupta împotriva creștinilor era rușinoasă. Din nefericire, altă soluție nu exista în butoiul geopolitic cu pulbere al Europei de sud-est, din acea vreme. Pentru libertate, cazacii trebuiau să se sacrifice și să lupte cu oricine.
Conflictul dintre greci și turci prinde cazacii la mijloc
În anul de grație 1821, când toată Europa creștină era în febra mișcărilor de eliberare, când un continent întreg urmărea cu emoție strădania Greciei de a-și obține independența în fața Imperiului Otoman, iar în frunte cu Lord Byron sărea în ajutorul grecilor, turcii i-au trimis pe cazaci în 40 de corăbii turcești să lupte împotriva Greciei creștine. Expediția aceasta a fost una nefericită pentru zaporojeni, grecii învigând flota turcească, iar corabia în care se afla coșoveiul Moroz cu cei 600 de cazaci luptători a fost aruncată în aer de o mină grecească, toți cei 600 murind. Zaporojenii au luat parte la încercarea de înnăbușire a revoltei nu numai în Grecia, ci și în Moldova, unde acționau detașamentele lui Alexandru Ipsilanti, al cărui mormânt se află la Kiev. Se remarcă aici jafurile reciproce, atât ale grecilor, cât și ale cazacilor. Un lucru important îl constituie prada de război, pradă cu ajutorul căreia a fost împodobită biserica de la Sicie. Chiar și clopotele au fost jefuite din Moldova și aduse la Dunavăț.
Citește și: O bucățică din Ucraina în nordul Dobrogei. Povestea vetrei din Delta Dunării (I)
Eșecul cazacilor (și al otomanilor, în general) în luptele greco-turce a fost picătura care a umplut paharul pentru Sicie. La mijlocul anilor 1820, coșovei a fost un anume Huba. După el, a fost ales Vasel Nezmaivski, pe vremea căruia au apărut primele semne serioase ale dezbinării și decadenței tradiției căzăcești. Astfel, atâta timp cât în Sicie se aflau zaporojenii bătrâni, veniți din zona Niprului, care respectau cu strictețe vechea tradiție de pe Nipru și îi încurajau și pe cei mai tineri să o respecte, iar garnizoana Siciei se completa cu zaporojeni veniți de prin părțile Mării Negre (cernomoreți), oameni necăsătoriți, care nu cunoșteau tainele familiei, datina străveche s-a păstrat, iar orice propunere de revenire în Imperiul Țarist era refuzată. În timp, se observă tendința de îndepărtare a cazacilor de tradiție, ca urmare a unor presiuni politice venite din afară. Alegerea lui Osip Hladki, cazac căsătorit, duce la creșterea influenței cazacilor însurați care nu locuiau la Sicie, ci în satele din împrejurimi, lucru care contravenea tradiției zaporojene.
Semnele presiunii din afară se simt serios într-o scrisoare a generalului rus Tucikov, primarul orașului Izmail, transmisă prin consulul austriac la Galați. Astfel, Tucikov îi sfătuiește pe cazaci ca la următorul război cu otomanii, aceștia să fugă în Rusia. Rușii începuseră chiar să negocieze cu unii cazaci revenirea la nord de Dunăre, dar mai ales cu acel Osip Hladki. Dar cât timp Vasel Nezmaivski a fost coșovei, nu s-a dezbătut nimic despre această propunere, deoarece lui Nezmaivski îi era teamă de o reacție violentă a otomanilor.
La 14 octombrie 1827, de Acoperământul Maicii Domnului, când era ales noul coșovei, Nezmaivski refuză să fie reales. Atunci se întâmplă un lucru până atunci ireal. Un anume Vlasie (Ulas), cazac din raia, s-a ridicat și a subliniat că până atunci, fuseseră aleși numai cazaci necăsătoriți din Sicie, și că ar trebui ales coșovei un cazac de la sate, deoarece aceștia se simțeau subreprezentați. Atunci, Vlasie îl propune pe Osip Hladki, cumătrul său, cazac însurat din raia, drept coșovei. Zis și făcut.
Vremuri grele pentru Sicia Transdunăreană
De atunci, vechile tradiții căzăcești nu au mai fost respectate. Hladki a poruncit să fie aleși atamani și alți oficiali numai tineri (și nu bătrâni), coșoveiul influențând pentru prima dată alegerea lor. Tinerii erau ușor influențabili, ascultând de orice poruncă, și au dorit astfel să se întoarcă în Rusia cât mai repede, acolo aflându-se familiile lor. Cazacii bătrâni erau deja în minoritate, iar protestele lor nu mai aveau același glas. Sicia se apropia de o mare nenorocire.
Între timp, fostul coșovei Nezmaivski a discutat cu Tucikov la Izmail despre reîntoarcerea cazacilor în Imperiul Rus. Singura condiție era acum ca Hladki să treacă definitiv de partea rușilor. Fiul lui Hladki scrie, în biografia tatălui său, că acesta voia să-i convingă pe atamanii de curenie că era necesară reîntoarcerea la ruși, deoarece otomanii aveau de gând să-i mute pe cazaci în Egipt, unde avea să se petreacă viitorul conflict. Evident că aceste lucruri erau numai zvonuri, Hladki adoptând un comportament pragmatic, dorind să fie loial și față de turci, dar și să-i convingă pe cazaci să plece la nord de Dunăre.
Citește și: O bucățică din Ucraina în nordul Dobrogei. Povestea vetrei din Delta Dunării (II)
Otomanii au început să se pregătească pentru următorul război ruso-turc și au cerut ca 13.000 de cazaci să fie prezenți la Silistra (azi în Bulgaria). Hladki a profitat de aceasta pentru a-i trimite acolo pe toți cei ce se împotriveau trecerii la ruși, conducând personal 2.000 de cazaci adunați din bălțile Deltei Dunării. În ziua de Paști din 1828, coșoveiul a mers la marele vizir și i-a anunțat de cei 2.000, susținând că la Sicie trebuie lăsați cazaci pentru apărare, iar aceasta să fie mutată cu tot cu biserică la Adrianopol (azi Edirne, Turcia). Declarația lui Hladki a fost atunci pertinentă, încât frica intrării trupelor ruse în Deltă era pe deplin justificată. Însă mutarea la Adrianopol era o chestie inventată, dar foarte credibilă, pentru ca Hladki să treacă Dunărea fără știința turcilor.
Planul coșoveiului n-a funcționat (nu este exclusă posibilitatea ca Înalta Poartă să fi aflat de nelegiuirea lui), iar susținătorii lui au lăsat toate femeile și toți copiii și au plecat de la Sicie cu patru bărci, cu tot cu biserică și trezorerie. Pe parcurs, s-au alăturat și alte bărci, plecate mai târziu deoarece cazacii aceștia nu se aflau la acel moment în Sicie, pentru a nu fi trimiși la Silistra. Odată cu aflarea plecării lui Hladki, în celelalte sate de ucraineni din Deltă (Caraorman, Sf. Gheorghe etc.), mulți dintre ei au ales să-și părăsească locuințele și să se mute în alte locuri pe teritoriul Dobrogei. Din nefericire, majoritatea au devenit victimele românilor ardeleni ciobani, moldovenilor, lipovenilor și altor populații care la vremea aceea erau mult mai agresive.
Hladki și tovarășii lui au trecut în Marea Neagră pe la Sf. Gheorghe, apoi au mers pe mare până pe brațul Chilia, iar de acolo până la Izmail. Ajunși acolo, coșoveiul și atamanii de curenie au fost prezentați chiar țarului Nicolae I (1825-1855). Apoi, zaporojenii, într-un gest rușinos pentru demnitatea lor au căzut în genunchi în fața țarului. Țarul a primit documentele Siciei și a spus: Dumnezeu vă va ierta, patria vă iartă și eu vă iert!
Așa cum turcii se pregăteau pentru război, și rușii se pregăteau pentru trecerea Dunării. Hladki avea deja o relație favorabilă cu țarul și a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a o fructifica. Armata țaristă nu a ales însă un loc pentru traversarea fluviului, așa că acesta, cunoscând bălțile și locurile Deltei încă de pe vremea când era pescar, i-a arătat țarului un val de pământ lângă orașul Isaccea (jud. Tulcea) pe care turcii nu-l cunoșteau, iar crezând că pe acolo e imposibil de trecut, nu lăsaseră nici o strajă. Pe acolo a trecut armata rusă Dunărea. Se spune că după trecerea armatei, Hladki l-ar fi dus singur pe țar cu o barcă pe malul celălalt al Dunării. Pentru aceste servicii, a fost decorat cu Crucea Sf. Gheorghe clasa IV, a stat la masă la Odesa cu țarul, i s-a dat comanda regimentului de cazaci formați din acei cazaci plecați din Deltă și în final funcția de hatman al armatei căzăcești de Azov, formată din cazacii refugiați din Dobrogea și completat cu cei din Basarabia și sudul Ucrainei, amnistiați de guvernul rus. Așa a rămas până la 1849, când s-a mutat într-un sat de cazaci pe care l-a părăsit din cauza unor neînțelegeri cu aceștia. A trăit 14 ani la moșia sa din gubernia Ekaterinoslav (astăzi Dnipro, Ucraina), unde a murit în 1866 de holeră.
Folclorul ucrainean local păstrează amintirea cazacilor
La sfârșit, rămâne o întrebare: ce s-a întâmplat cu acei cazaci care au rămas în Dobrogea și nu au plecat cu Osip Hladki? Cei 2000 de cazaci de la Silistra au fost dezarmați și arestați la Constantinopol, unde au lucrat la întărirea cetății. Guvernul turc s-a convins de trădarea lui Hladki și au descoperit că nu mai puteau avea bază în zaporojeni în calitate de apărători ai graniței Dunării. Ceilalți cazaci împrășțiați prin Dobrogea au fost nevoiți să devină ucraineni pașnici și să se ocupe cu pescuitul, creșterea animalelor și agricultura. Ultima parte din viață și-au petrecut-o însingurătate, adesea într-o sărăcie lucie, tânjind după viața de odinioară și potolindu-și dorul cu vin. La mijlocul sec. XIX, la Sf. Gheorghe, printre ucraineni nu se mai aflau decât cinci zaporojeni: doi cu un singur ochi și trei ologi. Cazaci izolați mai erau la Caraorman (Ștefan Zaremba) și Seimeni (lângă Hârșova) (Semen Bezverhii).
Urmărești cu sufletul la gură povestea ucrainenilor din Delta Dunării?
Ne poți susține cu o cafea virtuală.
Cât despre Sicia Transdunăreană, a devenit, din nefericire, doar o amintire frumoasă. Otomanii au lichidat repede sicia, ucigând pe toți cei care se aflau acolo: cazaci, tineri, bătrâni, femei, copii.
În timp, ultimii cazaci ucraineni din Dobrogea s-au stins din viață, iar mulți dintre ei au fost dați uitării. Amintirea lor nu a fost însă complet uitată, în folclorul ucrainean local existând încă multe cântece referitoare la cazaci: Ihav kozak za Dunai (A trecut cazacul peste Dunăre), Oherociki (Castraveții), Oi, u zelenomu haiu (Oi, în pajiștea verde), „imnul” ucrainenilor dobrogeni: Rospreahaite, hlopții, konii (Deshămați, băieți, caii) și multe altele, în care cazacii au ipostaza de eroi, care aduc liniștea și armonia, sunt îndrăgostiți de fete frumoase și iubesc libertatea.
Așa a sfârșit Sicia Dunăreană de la Dunavăț (1814-1828). Împărțirea în tabere, demoralizarea superiorilor, lupta împotriva coreligionarilor, hoțiile și permanenta neînțelegere dintre cazaci sunt câteva dintre cauzele decăderii Siciei. Poate că fiecare grup avea dreptate în felul lui; nu se putea schimba relația cu Imperiul Otoman, iar trecerea la ruși însemna automat distrugerea Siciei. Astfel, situația geopolitică nu a ținut deloc cu ai noștri cazaci, și turcii, și rușii intenționând să-i folosească pe zaporojeni într-un mod pragmatic pentru satisfacerea intereselor lor politice.
Dar credeți oare că sfârșitul Siciei este și sfârșitul aventurii noastre? În niciun caz nu. Pentru că ucrainenii dobrogeni n-au pierit, în ciuda contextului trist. Am discutat până acum despre cele două valuri migratoare, iar în viitorul articol vom discuta despre cel de-al treilea val migrator, care a reîmprospătat ucrainismul dobrogean. Cum s-a desfășurat acesta și în ce context, vom vedea în următorul articol.
Bibliografie selectivă
Volkov, Feodor: Sicia Dunăreană de la Dunavăț după motivele amintirilor și povestirilor locale (Волков, Фёдор: Задунайская Сечь по местным воспоминаниям и рассказам) (1883)
Arbore, Al. P. : Sicia Dunăreană după Th. Condratovici, în Analele Dobrogei, Revista Societății Culturale Dobrogene, anul XVI, Cernăuți, 1935
Documentare și redactare: Alin Varenic (Sfântu Gheorghe)
Editare: Radu Eremia
Corectură și layout: Iulia Dromereschi