Bine v-am regăsit! Sper că sunteți bine, sănătoși, și că toate lucrurile povestite până acum vi s-au părut interesante. Acum vom continua cu partea a treia a cronicii noastre, care este cel puțin la fel de captivantă precum cele două părți anterioare. În acestea am văzut cum s-a dezvoltat Hetmanatul Căzăcesc, cum Imperiul Rus a desființat autonomia ucraineană și a distrus Sicia Zaporojeană la 1775, zaporojenii fiind obilgați de situație să se refugieze din nou pe teritoriul Imperiului Otoman, în Dobrogea. Apoi, am mai auzit cum cazacii zaporojeni s-au războit cu frații lor nekrasoviți, și cum au obținut ei centrul ucrainismului dobrogean, până atunci centru al nekrasoviților – Dunavăț. La sfârșit, am aflat că ucrainenii au înființat aici ultima sicie căzăcească de pe glob – Sicia Transdunăreană. Tocmai despre aceasta va fi partea a treia, pe care o citiți acum.
Sistem administrativ și judiciar strict
Sicia Transdunăreană, înființată la 1814 la Dunavăț (azi Dunavățu de Sus, județul Tulcea), a păstrat în foarte mare parte tradițiile și modul de viață ale Siciei de pe Nipru, mod istorisit în prima parte a seriei. Odată cu noua stăpânire, au venit și noi modificări. Se știe că Sicia avea un caracter militar și pe jumătate monahal (mulți cazaci fiind și preoți, și călugări), deci femeile nu aveau acces în Sicie. Așa că zaporojenii căsătoriți erau obligați să părăsească Sicia și să se grupeze în sate, unde aceștia trăiau cu familiile lor, așezări numite slobode. Dintre slobodele căzăcești se numărau: Muruhil (Murighiol) un sat mic pe atunci, cu nu mai mult de 80-85 de case, Caraharman (Caraorman) cu 40 de case, Caterlez (Sf. Gheorghe), Gorgova, Letea, Ivancea (un mic sat, astăzi inexistent, care se afla cam la 20 de kilometri vest de Sf. Gheorghe) etc.
Ca și pe Nipru, și la Dunavăț existau cele 38 de curenii (barăci) unde locuiau cazacii, inclusiv cea în care locuia atamanul-coșovei și cea în care se afla cancelaria militară a Siciei. Oficialii militari erau atamanul-coșovei, pisarul (secretarul) și, ceva nou pentru cazaci, dragomanul (traducătorul). Ultimul era singurul care putea să vorbească și în alte limbi decât cea ucraineană. Cu toții, de la cel mai mic cazac până la coșovei nu aveau voie să vorbească alte limbi decât cea a lor. Aceștia erau aleși în fiecare an de Pocrova (Acoperământul Maicii Domnului), la 14 octombrie (calendar iulian), în fața bisericii, exact în aceeași modalitate ca pe Nipru. Totodată, cureniile aveau câte un ataman de curenie, care era gospodarul și reprezentantul administrativ al cureniei respective.
De asemenea, fiecare curenie avea câte un bairac, un fel de steag din postav roșu, cu o semilună albă și șase stele, întrucât steagurile originale ale cazacilor nu se mai potriveau acum, fiind sub stăpânire otomană. La moartea unui cazac, bairacul era pus, în onoarea decedatului, în fața cureniei.
În război, armata căzăcească era comandată de obicei de către un ataman nakaznei (atman substituit) ales numai de cazacii trimiși la luptă, pe baza abilităților militare și cunoașterii drumurilor și așezărilor, dar și a aptitudinilor gospodărești. În oștile acestora se aflau de asemenea și bucătari sau brutari, care coceau pâine pentru cazaci. De regulă, hrana obișnuită a cazacilor transdunăreni era pâine uscată înmuiată în apă, salamaha (făină de secară fiartă cu apă și ulei), slănină, etc. În expediții mai importante, zaporojenii luau cu ei și preotul, cu o biserică mobilă.
Disciplina militară și ordinea din Sicie erau stricte. Problemele mai ușoare și mai lipsite de importanță se rezolvau în curenii de către atamani, iar cele mai grele și mai mari, precum încălcarea legilor Siciei, îi reveneau atamanului-coșovei. În mod normal, principala pedeapsă pentru păcate mai ușoare era biciuirea, însă în cazuri de omor sau jaf, se aplica și moartea prin spânzurare.
Uneori, chiar și atamanii-coșovei erau pedepsiți de cazacii obișnuiți, în cazul în care fie erau foarte severi cu cei de rând, fie încălcau legile căzăcești, precum întâlnirile cu femei. Așadar, în aceste cazuri, coșoveii erau bătuți și luau de la ei gereme (plată în rachiu sau vin pentru fapta respectivă).
Populație și religie
Populația Siciei era formată din cazaci refugiați din Ucraina, din motive socio-economico-politice, precum căutatea de libertate politico-socială, ieșirea din iobăgie, fuga de maltratările nobililor ruși, pierderea drepturilor sociale și politice, colonziarea militară rusă în Ucraina etc. Drumul până la Dunăre era unul foarte riscant, iar de aceea, de la Dunavăț se trimiteau anual emisari în Ucraina în căutarea unor potențiali refugiați care voiau să se înroleze în căzăcime. Aceștia erau ulterior duși pe drumuri sigure, știute numai de cazaci. Primirea în căzăcimea dunăreană consta doar dintr-o serie de câteva întrebări cu privire la motivul venirii lor aici, dacă vor cu advărat să fie cazaci și dacă erau creștini ortodocși.
Și dacă tot am pomenit de religie, aceasta juca un rol important și la Sicia Transdunăreană. Biserica situată în centrul Siciei domina peisajul căzăcesc. Aceasta era mică, acoperită cu șindrilă și avea o turlă din lemn în centru. Interiorul bisericii era „tot în aur”. Astfel, majoritatea obiectelor bisericești erau de fapt prăzi de război aduse de cazaci din expedițiile lor, mai ales din Moldova, chiar și clopotele. Preoții aveau o sarcină importantă. Înainte de luptă, cazacii luau mereu ultima împărtășanie, fiindcă plecau ori să câștige, ori să moară. Apoi, mulți cazaci au ales calea călugăriei. Chiar și unii coșovei au făcut acest lucru, precum Litvin, care s-a călugărit chiar la o mănăstire românească, Poiana Mărului (Mirnopoian), aflată între Focșani și Râmnicu Sărat, unde mulți cazaci se refugiau la bătrânețe. Conform tradiției căzăcești, aici ar fi călugărit Vasile Bezrukovy (Fără Mâneci), pisarul hatmanului Ivan Mazepa, de care am vorbit în prima parte. Iar legăturile cazacilor cu biserica românească nu se opresc aici. Preoții de la Sicie erau hirotoniți de către mitropoliții și episcopii din Moldova.
Aceștia alegeau viitorii preoți dintre cazacii care știau să citească și să scrie. De aici, și ucrainenii dobrogeni au păstrat obiceiul pe tot parcursul secolului XIX și începutul secolului XX de a-și alege singuri preotul, în cadrul comunității, iar mai apoi să-l trimită spre hirotonire episcopilor locali, contra unei sume de bani.
Viața economică
Principala ocupație a cazacilor ucraineni a rămas pescuitul, mijlocul principal de existență a Siciei. Pescuitul se făcea într-un mod foarte bine organizat, fiecare curenie având propriul loc de pescuit. Se pescuia la sturion la malul mării, cu cârlige speciale din oțel foarte ascuțite, numite kormaki (românizat carmace) sau peremete. La formarea bancurilor de nisip, locurile în care erau situate trebuiau mereu schimbatu. Toate cureniile aveau unelte pescărești comune, precum năvoadele (numite și matule), dar și așezări pescărești numite zăvoade, unde munceau toți membrii curenilor, cu excepția funcționalilor militari și a celor plecați la alte munci. Zăvoadele aveau o populație relativ mică, 2-3 cazaci fiecare. Acestea erau nu numai unități sociale, dar și economice, fiind și asociații muncitorești cu o viață independentă. Veniturile zăvoadelor erau împărțite drept câștig tuturor membrilor din curenie care participau activ la muncă.
Pe parcursul timpului, datorită emigrațiilor, sicia avea să-și piardă caracterul exclusiv militar, în jurul ei apărând colonii de familii ucrainene. Astfel, pe lângă zăvoadele comune, apar și cele particulare, aparținând reprezentanților cazacilor căsătoriți. Dar a introduce familia în obștea căzăcească reprezenta o gravă încălcare a tradițiilor căzăcești și chiar o infracțiune. Dornici de cât mai mult câștig, unii dintre cazaci strângeau cu ajutorul pescuitului particular bogății destul de mari. Apariția zăvoadelor particulare i-a favorizat pe mulți dintre săracii Siciei, care au început să lucreze în pescuitul din afara ei, pe lângă munca în curenii. Acesta a fost unul dintre cei mai importanți factori ai divizării socio-economice a Siciei de la Dunavăț, în dukiv (cei bogați, „chiaburii”) și holota (cei săraci, „sărăcimea”), divizare ce urma a fi chiar fatală.
Încă o semnificativă ocupație a cazacilor ucraineni din Deltă era vânatul. Delta Dunării se remarca prin diversitatea biologică, prin animalele și păsările precum mistreți, cerbi, iepuri, rațe și gâște sălbatice, lebede, pelicani etc. Nu se știe cert cum era practicat vânatul, dar este posibil ca mersul la vânat să se fi făcut în cete întregi căzăcești, poate chiar și curenii întregi. Se practica vânătoarea cu puști, dar și cu capcane. Iarna era timpul prielnic vânătorii. Produsele vânate erau trimise la Galați și Brăila, în bărci mari, acolo unde se vindeau.
Ceilalți cazaci care nu voiau să se îndeletnicească cu pescuitul și vânătoarea mergeau vara la muncă în Turcia, Serbia, la cosit, seceriș, cules de porumb, prășit etc. Banii câștigați erau destinați nevoilor proprii.
La prietenii din Radio Civic Sfântu Gheorghe găsiți o serie despre istoria pescuitului din regiune, cu interviuri înregistrate în cadrul proiectului Black Waters
Totuși, mulți refugiați din Sicie erau tâlhari, bandiți și corupți, pentru care munca era un adevărat coșmar. De aceea, aceștia recurgeau des la atacuri și prădăciuni. Aceștia erau grupați în bande bine organizate, în fruntea cărora erau puși oameni pricepuți în arta jafului, care știau unde să meargă, ce să facă și mai ales cum să facă. Ce-i drept, și unii coșovei permiteau tacit aceste lucruri, pentru diverse foloase materiale. Chiar și așa, dacă erau prinși, bandiții erau spânzurați. Dacă nu-i omorau otomanii, îi omorau cei de-ai lor.
În calitate de stăpân, și guvernul turc contribuia la economia cazacilor, prin subvenția dată Siciei. De pildă, atamanul-coșovei primea 3000 de piaștri pe an, atamanii de curenii 200-300 de piaștri pe jumătate de an, iar pentru fiecare curenie se dădeau 600 de oca de făină și 600 de piaștri pe jumătate de an. În afară de făină, zaporojenii mai primeau și oțet, linte sau ulei. Praful de pușcă și plumbul erau asigurate tot de guvernul turc, cazacii fiind nevoiți să-și procure armele singuri. Bucătarul, ajutorul atamanului, primea și el 100-120 de piaștri pe an. Pentru treburile precum munca în grădini erau aduse femei din satele învecinate, care erau plătite în natură, mai ales cu pâine. Cureniile cumpărau făină, oțet, ulei, vin din Vrancea (de la Odobești), mălai etc.
Cultură și obiceiuri
Cureniile aveau acoperiș din stuf, iar ca mărime depindeau de numărul cazacilor care locuiau în ele. Aspectul nu era diferit față de o casă ucraineană. Curenia era împărțită în două, la mijloc fiind vestibulul (holul), acolo unde se găsea cuptorul pentru prepararea hranei pe timp de vară. În stânga și în dreapta erau câte o odaie cu lut pe jos, unde dormeau cazacii. Armele, pistoalele, uneltele de război și vânat stăteau la loc de cinste pe pereții camerelor.
Zaporojenii mâncau de trei ori pe zi: dimineața, la amiază și seara. Mâncarea lor de bază era borșul cu carne sau slănină (salo), peștele sărat, sarmalele, mămăliga și altele. Băutura era la mare căutare, mai ales rachiul. Posturile erau respectate cu strictețe. Față de români și greci, cazacii ucraineni nu mâncau nici pește în post.
În ceea ce privește vestimentația, se observă o importantă influență turcească. Coșoveiul purta o șapcă sură, o jiletcă turcească de mătase pe dedesubt, un caparan sau antereu (haină turcească) deasupra, făcut din postav roșu, pantaloni largi albaștri (șarovare) din postav subțire, încinși cu brâu persan, și cizme cu carâmbi. Cazacii obișnuiți purtau haine asemănătoare ucrainenilor dobrogeni din sec. XIX-XX: pantaloni largi, caparan (pufoaică) din postav de cămilă sau postav de oaie albastru sau negru, brâu roșu și șapcă din blană de berbec neagră sau sură. Vara, ei purtau ciorapi și ghete roșii orientale. Cazacii bătrâni purtau un moț de păr în vârful creștetului ras (osledeț), iar cei tineri își lăsau moțul să crească pe capul tuns. Aceștia cheltuiau mulți bani pentru arme, preferând să aibă haine proaste decât arme proaste. Nu lipsea luleaua, împodobită cu monede de aur.
Foarte interesant este faptul că Sicia avea și o bibliotecă. Astfel, cum vă spuneam în prima parte, cazacii nu erau deloc oameni proști. Cântecele și baladele istorice aveau aici o mare autoritate. Biblioteca era sub supravegherea pisarului și stătea la dispoziția oricui voia să citească. Majoritatea cărților erau istorice și religioase. Cititul era chiar necesar, având în vedere că analfabeții îi rugau pe știutorii de carte să le citească, dându-le ospețe și vin ca răsplată.
Din punct de vedere socio-cultural, Sicia Transdunăreană a fost prelungirea siciilor de pe Nipru. Aceasta a fost asociația economică a pescarilor și vânătorilor care trăiau din aceste ocupații. La Sicie erau și mulți știutori de carte, care au putut să răspândească tuturor ucrainenilor din Dobrogea faptele de vitejie ale strămoșilor lor. Ce este surprinzător este faptul că în timp, datorită împărțirii sociale tot mai intense, sicia și-a pierdut treptat caracterul militar, ajungând o colonie ucraineană „originală”, dezvoltându-se într-un mod propriu.
Cam asta a fost și cu partea a treia. Am vrut înainte de toate să vă familiarizați puțin cu atmosfera și cultura Siciei. Desigur, Sicia nu însemna numai tradiții și cultură, ci principala atracție este una politico-militară, nu? Despre asta vom vorbi data viitoare: despre politică, despre lupte externe și interne, despre relația de dependență cu Imperiul Otoman și multe altele.
2 comentarii