Experiența Metalhead Meeting de anul acesta a fost valoroasă, cu bune și cu rele. Pe lângă faptul că am apucat să văd artiști magistrali, precum Pantera, Life of Agony sau Ville Valo, am (re)descoperit și artiști precum Leprous, Beast in Black, Mister Misery, Beyond the Black, Korpiklaani.
Bineînțeles că au existat veșnicele probleme de sonorizare, specifice organizatorilor, pe care le-am observat din prima zi. Cel mai bun exemplu au fost Beyond the Black care, deși foarte energici și implicați pe scenă, au avut mari probleme cu sunetul.
Christopher Hummels, care ar fi trebuit să fie backing vocals, nu s-a auzit aproape deloc în față, iar prietenii care au stat în spate nici nu au sesizat că pe parcursul prestației ar fi fost două voci. A fost destul de ciudat, mai ales că îl vedeam cum cântă, dar nu auzeam nimic, și chiar mi-a părut rău, dat fiind faptul că în 2017 i-am văzut la ARTmania și au sunat mult mai bine.
Beyond the Black, din nou în România
Trecând peste problemele tehnice, eu zic că festivalul a fost reușit. În prima zi, m-a marcat sfârșitul prestației celor de la Adam’s Parade (am ajuns abia când au terminat de cântat) pentru că au fost foarte darnici. Pe lângă faptul că au aruncat cu pene sau cu bețele de la tobe, am văzut cum au dat fanilor tricouri cu trupa și chiar chitara unuia dintre membri. Mă gândesc cât de fericit a fost norocosul care a prins chitara! După ei au urmat cei de la Beyond the Black, trupă din Germania de metal simfonic, care au fost foarte energici și au făcut atmosferă.
M-am bucurat să o aud pe Jennifer Haben (celelalte voci nu s-au auzit) cântând piese precum In the shadows, Is There Anybody Out There? sau Reincarnation.
După Beyond the Black au urmat Korpiklaani, trupă pe care am adorat-o din primele momente. Au creat o atmosferă minunată, energică, toată lumea se distra, unii dintre noi dansam. Energia lui Jonne Järvelä a fost incredibilă și pot spune că s-a transmis. Cel puțin pe melodia Vodka, cu toții eram cuprinși de sunetul folk metalului finlandez.
Despre cei care au cântat pe scena mică n-am multe de zis, fiindcă nu m-am deplasat să îi văd. Pauza dintre trupele de pe scena mare era doar de 30 de minute și nu aveam timp să merg și la standul cu băuturi, apoi la cel cu mâncare, după la scena mică și să și prind un loc bun la scena mare. Am văzut totuși destul de multă lume acolo care se simțea bine.
Pentru a ne alimenta cu energie de scris,
Ville Valo, show de excepție în prima zi la MM2023
Ultimul artist din prima zi a fost Ville Valo (fost solist HIM) care a fost așteptat de o grămadă de fani, foarte vocali (sau poate am stat eu fix lângă ei). Ville a cântat, în mare parte, melodii de pe noul lui album, cum ar fi Run Away From the Sun ( favorita mea), Echolocate your love, dar și melodii HIM ca When Love and Death Embrace, Join me in Death sau Buried Alive by Love.
Ville a fost singurul dintre headlineri care a oferit bis, încadrându-se și în timp. Apariția sa caracteristică, gotică, cu batista neagră, bereta și costumul negre, împreună cu zâmbetul contagios și vocea puternică, cu un ambitus foarte mare, cu acutele specifice, dar și spectacolul minunat de lumini, au contribuit la un show de excepție, care a încântat publicul.
| Bineînțeles că au fost și nemulțumiți care au făcut glume nelalocul lor, l-au comparat cu Ștefan Bănică sau au zis că a falsat. Fanii de pe vremea HIM au spus că publicul a fost jalnic, că mulțimea nu s-a manifestat cum trebuie, dar pentru cineva care nu a făcut parte din nicio categorie de mai sus, spectacolul mi s-a părut exemplar. |
În a doua zi, vremea nu a fost de partea noastră, pentru că a plouat foarte tare. Am ajuns abia la sfârșitul prestației celor de la Last Hope, așa că nu am putut să îmi fac o părere despre ei și nici despre prima trupă, OYD. I-am văzut totuși pe finlandezii de la Beast in Black, care mi s-au părut un fel de metal disco.
Melodiile lor erau foarte ritmate și mi se păreau foarte 70´s-80´s golden disco hits. De exemplu, One Night in Tokyo ar fi putut urma după Village People – YMCA în playlisturile părinților noștri de când mergeau la discotecă. Un lucru interesant despre ei este că numele trupei este tribut Berserk, anime japonez.
Concertul legendarilor Pantera – experiență la cote maxime
Au urmat cei de la Pantera, trupa pentru care majoritatea publicului și-a luat bilet. De așteptat, la Pantera a fost cea mai mare aglomerație și cel mai numeros public. Am auzit o grămadă de oameni care spuneau că au venit doar pentru trupa de groove, deși aveau bilet pe toată durata festivalului.
Din fericire, am prins loc destul de în față (loc păstrat de când am ajuns, la ora 7:30) și am putut să văd foarte bine ce se petrecea atât pe scenă, cât și în public. Atmosfera a fost magistrală, cu toții am cântat I’m Broken, This Love, Yesterday Don’t Mean Shit, Walk, Cowboys from Hell și alte melodii care au făcut parte din setlist.
Unul dintre momentele mele preferate a fost când au cântat Planet Caravan (cover Black Sabbath) fix după intro-ul de la Cemetery Gates. Mi s-a părut magic, emoționant și neașteptat, mai ales că au fost afișate poze cu Vinnie Paul și Dimebag Darrell, membrii fondatori care nu se mai află printre noi.
Alt moment care m-a bucurat a fost când Phil Anselmo a numărat atât fanii din generația veche, dar și pe cei tineri: numărul de fani care nu au prins lansarea albumelor Pantera sau erau foarte mici când au apărut a fost destul de mare, în ciuda vocilor care spuneau că la eveniment o să fie doar seniori. Cel puțin, în jurul meu, pe tot parcursul festivalului, am observat o mulțime de oameni din GenZ.
Atât Zakk Wylde, cât și Charlie Benante au făcut o treabă extraordinară. Până la urmă, acești munți ai metalului, membrii eminenți ai trupei lui Ozzy Osbourne, Black Label Society, respectiv Anthrax, nu puteau decât să ofere o performanță de excepție, în ciuda gurilor rele care spun că „Pantera nu mei e la fel!” sau alte păreri similare. Rex Brown și Phil Anselmo s-au ridicat la nivelul așteptărilor, iar împreună cu Zakk și Charlie au reușit să încânte publicul de la Romexpo.
A treia zi de festival: line-up cu trupe noi, dar carismatice
În ultima zi, am ajuns la timp pentru cei de la Mister Misery, care au fost grozavi. Trupa suedeză de metal este inovatoare, având melodii revigorante, actuale, captivante. Energia lor de pe scenă este puternică, impresionantă. De la stilul care te prinde din start, la costumațiile gotice, mișcările scenice, implicarea și mișcarea scenică, Mister Misery au fost o surpriză frumoasă, mai ales pentru cineva care nu auzise niciodată de ei.
Au urmat cei de la Black Sonic Pearls, trupă relativ nouă de rock alternativ, formată în 2020, care deși nu are încă un album lansat, ci doar cinci single-uri, au compensat cântând un cover Chris Cornell, Black Hole Sun, de la Soundgarden, împreună cu publicul și prin show-ul de lumini. Abia aștept să îi revăd la Midalidare Rock la sfârșitul lui iunie.
Au urmat cei de la Leprous, pe care îi văzusem anul trecut la și, sinceră să fiu, nu mă încântaseră așa de tare, dar care acum chiar mi-au plăcut mult. Se vede că sunt familiari cu publicul din România, mai ales că solistul a și spus că vin în fiecare an pe scenele din țara noastră. La Leprous s-au strâns o mulțime de fani, mi s-a părut chiar mai multă lumea decât la trupa cap de afiș, Life of Agony. Cel mai impresionant la această trupă mi s-a părut bateristul Baard Kolstad, care a fost genial la tobe, deși atât solistul Einar Solberg, cât și ceilalți membri ai trupei, au fost minunați.
Life of Agony, premieră de excepție în România
Unul dintre motivele principale pentru care am vrut să merg la Metalhead Meeting a fost Life of Agony, trupă care a făcut un show incredibil, în ciuda publicului destul de restrâns față de ce a fost la Pantera sau Ville Valo. Fană fiind, Mina Caputo mi s-a părut genială și vocea ei a fost la nivelul așteptărilor.
Cei de la Life of Agony mi s-au părut și cei mai interactivi, au încercat să facă a rowing pit și a ieșit binișor, Mina i-a răspuns unui fan cu „I love you, too!” și am observat o grămadă de crowd surfers, pe parcursul concertului. Au cântat This Time, Weeds, Bad Seed, celebra River Runs Red și alte melodii, precum Respect sau Scars. Mi s-a părut superb și aș fi vrut să îi mai ascult ore întregi, dar, din păcate, nu am avut parte de bis, la fel ca la Pantera.
Mi s-au părut groaznice reacțiile transfobe la adresa Minei, pe care le-am surprins din public, dar și după concert, pe platformele sociale. De asemenea, mulți o strigau pe Mina după numele de dinaintea tranziției. Ținând cont de circumstanțe, mă așteptam, dar nu înseamnă că nu mi s-a părut de-a dreptul trist și jenant.
Per total, Metalhead Meeting 2023 a fost o experiență plăcută, un festival cu artiști excelenți, care au dat dovadă de profesionalism și de o energie debordantă. A fost interesant să descopăr și trupe mai mici, dar extrem de bune, de care nu aș fi auzit în mod normal, dar să și văd nume mari ale industriei, pe care visam să le ascult live.
La festival am legat prietenii, m-am distrat și m-am bucurat de fiecare moment. Sper să ajung și anul viitor, poate, cine știe, cu o sonorizare mai bună!
Un material scris de Anda Duțescu
Editat de Briana Lupea
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Ioana Stănișor