Dacă Francis Ford Coppola ar fi să moară mâine, Megalopolis ar fi cel mai bun final al carierei sale. Spun asta în ciuda faptului că e un film care a atras foarte multe critici negative și care nu a fost deloc pe placul meu. Dar e un film grandios, poate chiar snob, în funcție de cum vrei să îl privești. Se simte ca un final de carieră foarte satisfăcător, pentru că spune multe despre evoluția lui Coppola ca regizor. Despre cum percepe el lumea contemporană, după o carieră care se întinde pe mai mult de 60 de ani.
Pentru mine, Megalopolis e genul de film care poate fi privit din două perspective. Poți să te uiți la el ca un film anti-elitist, care încearcă să ironizeze capitalismul și snobismul unor cinefili. Poți să îl privești ca un film care se ia prea în serios și nu duce nimic până la capăt, din punct de vedere narativ clasic. Sinceră să fiu, eu nu știu încă unde să mă plasez, chiar dacă a trecut ceva de cât am văzut filmul, timp în care am citit toate articolele despre el care mi-au apărut în cale. Am observat că scriitorii se poziționau într-una din cele două tabere menționate mai sus.
Un exercițiu de grandoare
Era la un moment dat un trend pe internet în care lumea întreba bărbații „Cât de des te gândești la Imperiul Roman?”. Răspunsurile erau surprinzătoare, în sensul că persoanele intervievate se gândeau dubios de mult la Imperiul Roman. Francis Ford Coppola cu siguranță se gândește la Imperiul Roman mult mai mult decât ar trebui. Megalopolis este un film care integrează elemente din Istoria Romei în societatea contemporană, totul printr-un filtru foarte estetizat.
Susține-o pe Carla să scrie mai des:
Povestea urmărește mai multe personaje care trăiesc în acest oraș-societate numit New Rome (inspirat oarecum de New York City). Adam Driver îl joacă pe Cesar Catilina, arhitect cu niște idei foarte futuriste în legătură cu viitorul orașului care se află într-un conflict ideologic și de putere cu primarul orașului, conservatorul Franklyn Cicero (Giancarlo Esposito). Asta e toată intriga filmului, care este dezvoltată în niște moduri cel puțin superficiale pe parcursul a două ore și 20 de minute.
Mai apar personaje pe parcursul filmului, precum Julia Cicero, fiica primarului, interpretată de Nathalie Emmanuel. Aceasta devine un love interest groaznic de slab dezvoltat al lui Cesar. Singurul ei scop în film este de a-i da mai multe valențe personajului interpretat de Adam Driver. Însă nu este un personaj de sine stătător puternic. Aubrey Plaza, actriță care mie mereu îmi aduce zâmbetul pe buze când o văd în filme, o interpretează aici pe Wow Platinum, o prezentatoare TV care devine totuși mai mult de atât când începe să fie implicată direct în niște familii influente.
Wow Platinum
Sinceră să fiu, Wow Platinum este singurul personaj feminin din film care nu se simte complet plat și gol. Iar asta e doar datorită actriței, care are destul de multă experiență în zona mai comercială, în special de comedie. A reușit astfel să dea niște viață acestui personaj care, pe hârtie, servește fix același scop: să ajute la dezvoltarea altor personaje masculine, mult mai importante în poveste. Iar mie dinamica asta de gen mi se pare foarte problematică, în ciuda faptului că e un film SF, un film distopic, fără ancore puternice în realitate (nu mă refer aici la trimiterile către Imperiul Roman).
Dat fiind că avem în centru un personaj arhitect, era evident că o să fie un film destul de spectaculos în ceea ce privește construcția orașului în care se desfășoară acțiunea. Și este adevărat, vizual se compun niște peisaje distopice foarte interesante. Acest lucru se datorează și lui Mihai Mălaimare Jr., care semnează imaginea filmului. Dar aceste peisaje rămân goale prin faptul că personajele și narațiunea se simt de umplutură de cele mai multe ori.
Coppola tatăl
Pe parcursul anilor, Francis Ford Coppola a reușit să își formeze un public de fani. Aceștia se uită la filmele lui și le apreciază, orice-ar fi. Când vine vorba de Megalopolis totuși, nu am putut să nu observ cum până și cei mai înfocați fani au decis să facă un pas în spate și să își pună niște semne de întrebare. Asta pentru că acest public este obișnuit cu un cinema destul de clasic, simplist, care merge pe o narațiune convențională, un conflict clar, personaje individualizate mediocru și o regie obișnuită care urmează un decupaj analitic.
Citește și FNT34. Era mai bine înainte? „Nostalgia Up & Down”
Aici intervine conflictul. În Megalopolis, Coppola pare că a uitat toate aceste „reguli” impuse de cinemaul clasic și se bazează doar pe marea lui dorință de a face un film grandios, inspirat de Imperiul Roman (mai exact Conspirația lui Catilina și trecerea de la Republică la Imperiu).
În Megalopolis, film finanțat de Coppola prin forțe proprii, pentru că nimeni nu ar fi riscat financiar cu un astfel de proiect, regizorul încearcă să meargă uneori într-o zonă mai experimentală. Din păcate, e combinată foarte nereușit cu zona de cinema clasic, rezultând un amestec haotic de… absolut tot.
Megalopolis poate fi începutul sfârșitului sau chiar sfârșitul sfârșitului carierei prolifice a lui Francis Ford Coppola. Chiar dacă în multe momente se simte plat, gol și se concentrează foarte mult pe ideea de opulență, este un film distopic decent. Dacă ești pasionat de Imperiul Roman și de povești dramatice superficiale, o să fie cu siguranță pe placul tău.
Cronică de Carla Pantilie
Editare de coordonatorii platformei
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți