„Meciul de handbal” este un spectacol care pune sub lupă viața sportivilor din România. Aduce în discuție presiunile, accidentările sau visele spulberate ale unor sportive care sunt obligate să câștige. Cauza principală a situației dificile în care se află mulți dintre sportivii noștri este sistemul, care nu îi poate sprijini. Fără bani, victoria sau medalia nu mai este doar o încununare a reușitei tale, ci o nevoie de a exista și de a face ceea ce iubești.
Meciul de handbal
Despre decor și golul foștilor antrenori
Scenografia realizată de Miruna Croitoru creează nu doar un univers al posibilităților, ci și unul al dualității lumii, prin fragmentarea spațiului de joc în două niveluri: unul superior și unul inferior. În partea superioară se manifestă jocurile de putere dintre noua antrenoare și managerul echipei. Este locul din care Constanzza Poenaru (Cabiria Morgenstern) vede și controlează atât echipa, cât și fabrica. În partea inferioară se află pionii: membrii echipei, dar și muncitorii din fabrică.
Aici, cele două planuri se întrepătrund. Ambele clase sociale – sportivele și muncitorii – se întâlnesc și cântă împreună. Un moment care evidențiază importanța acestui decor este cel în care toate premiile sunt luate de la etajul superior. Golul lăsat de pierderea premiilor se percepe imediat, ca și cum ar fi obiectificarea sufletului Constanzzei Poenaru. Se arată câte sacrificii a făcut, dar mai ales că acestea au fost în zadar, deoarece fără premii nu mai există nici ea. Totul era gloria câștigului, iar fără această glorie nu mai rămâne nimic. Doar un vid.
Frici, dezamăgiri și anxietăți
Pentru un spectacol cu o miză atât de puternică nu sunt importanți doar actorii, ci și textul. Un text care nu oferă „carne” personajelor, un scop sau un obiectiv concret, de obicei se pierde. Devine din ce în ce mai greu pentru actori să se lege de personaje. Ei trebuie să devină carnea textului, lucru posibil doar prin obiective foarte clare, de care toți cei din producție trebuie să fie conștienți.
Prin urmare, dacă scheletul dramaturgic este fragil, se poate rupe nu doar firul poveștii, ci se frâng și celelalte elemente care formează spectacolul. Încă de la început ne sunt prezentate cele două tabere: sportivele și muncitorii. Fiecare reprezintă o persoană diferită, cu propriile trăiri și dezamăgiri. De aceea, este important să îi înțelegem mai întâi ca oameni și abia apoi ca elemente ale unui spectacol.
Iustina pare a fi cel mai important pion al echipei de handbal. Este adolescenta-minune care promite succesul întregii echipe. Toți se bazează pe ea, de la managerul echipei până la băieții care lucrează în fabrică. Astfel se naște anxietatea Iustinei (Elena Foriș). Nu mai trăiește pentru a juca din plăcere, ci pentru că trebuie să o facă. Numai asta știe să facă de când s-a născut, iar dacă nu o face bine îi dezamăgește pe cei apropiați.
FOTO: Andrei Gîndac
Presiunea de a fi sportiv de performanță
Este presiunea cu care se confruntă mulți sportivi: iubirea pentru sport este înlocuită de premii și de presiunea unei țări întregi care se uită la tine. Motivele inițiale se pierd, iar tu clachezi. Semnalul de alarmă tras de Gabi Sandu, în momentul în care Iustina declară că face terapie, este crucial. Nu poți face performanță în sport fără un terapeut specializat.
Iustina este un David Popovici al generației ei – unul care s-a născut sau se va naște. De asemenea, este și raisonneurul spectacolului, vocea lui Gabriel Sandu. Sunt gândurile, dezamăgirile și împlinirile unui fost sportiv adresate unei lumi întregi. Fiecare personaj are propria poveste: de la presiunea și mândria de a fi queer în sport, la relațiile defectuoase de familie sau fuga din țară pentru a-ți împlini visul. Sunt povești reale ale sportivelor de pe scena Teatrului Metropolis.
Teme și motive
Printre temele cele mai puternice ale spectacolului se află eșecul. Eșecul nu te definește nici ca om, nici ca artist, nici ca sportiv. Speranța care vine odată cu eșecul este esențială, pentru că te învață să nu renunți. Nu premiile trebuie să rămână, ci speranța. Această idee este reflectată de cântecul Iustinei, „Mai încerc…”.
Spațiul scenic, care îmbină sala de sport cu fabrica, este populat de butoaie cu explozibil. Ele sunt simboluri ale pericolului și tensiunii acumulate. În momentele muzicale, personajele „atacă” aceste bombe simbolice, eliberând tensiunile lor, ale celorlalți și chiar ale publicului. Sunetele devin obositoare la un moment dat, prin cantitatea mare de zgomot, aflat în opoziție cu dansul și melodiile. De asemenea, multitudinea de elemente scenice generează și timpi morți.
Publicul este antrenat să participe din tribună la meciul decisiv al fetelor, prin valuri de susținere sau prin coborârea unei plase, moment în care spectatorii devin simbolic echipa adversă.
Muzica și dansul ne aduc pe toți împreună
Momentele muzicale sunt prețioase prin capacitatea lor de a uni personajele în cânt și dans. Coregrafia Andreei Gavriliu este inspirată din antrenamente reale de handbal: exerciții de încălzire, pase și mișcări specifice. Mingile devin principalul mijloc de comunicare al actorilor.
O coregrafie aparte este cea a lui Paul (Ciprian Chiujdea), muncitorul accidentat în urma exploziei, care nu își pierde speranța. Deși imobilizat, Paul dansează folosindu-se intens de mâini. Compensează ceea ce nu mai poate face cu membrele inferioare. Rezultatul este un exercițiu de imaginație care transmite ideea că, deși nu se va vindeca, poate face orice. Nu este cu nimic mai puțin valoros sau performant.
Dacă ați făcut sport de performanță, încă faceți sau aveți o cunoștință în această situație, acest spectacol vi se adresează direct.
O cronică de Daria Gheorghe (departament #creativ – teatru)
Editare: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Oana Rădulescu