Undeva, în estul Maramureșului, printre sate, comune și orașe uitate, copiii cresc cu poveștile vechi ale bunicilor. Aceste povești nescrise călătoresc din generație în generație și continuă să uimească neștiutorii și să le îmbogățească imaginația.
Cunoscută din mitologia slavă ca Baba Yaga, se presupune că această creatură mistică răpește, gătește și își mănâncă victimele. Locuiește împreună cu surorile ei într-o colibă, care se deplasează permanent pe două picioare de pasăre. Maramureșenii o numesc „Fata pădurii” și poveștile despre ea variază de la o persoană la alta.
Eu am devenit fascinată de această legendă de când am auzit prima poveste. Locuind aproape de pădure și având mulți vecini vârstnici, am auzit mai multe istorisiri despre această creatură, fie foarte vechi, povestite de străbunici către bunici, fii și nepoți, fie întâmplări aproximativ recente și trăite de persoane care au ales să împărtășească povestea și cu mine.
Eram mică când am auzit prima dată despre Fata Pădurii de la vecinul meu, nea’ Ion. Acesta avea un frate mai mare care a decedat acum mulți ani. Când nea’ Ion era cam de 10-11 ani, el și fratele erau trimiși de către tatăl lor să lucreze fânul de pe o bucată de pământ pe care o dețineau în pădure. Cei doi petreceau câteva zile bune acolo și înnoptau în șopronul pentru fân. Ion a observat că, în fiecare noapte, fratele lui pleca din șopron și se întorcea dimineața devreme. Acesta nu voia niciodată să îi povestească ce face în pădure și îi spunea de fiecare dată să nu vină să îl caute.
Citește și: „Vara în care mama a avut ochii verzi” (Tatiana Țîbuleac). Romanul care m-a făcut să o admir și mai mult pe mama
Același lucru s-a întâmplat doi ani la rând, până când Ion a decis să își urmărească fratele, să vadă unde merge și ce face acolo. Se ascundea după copaci ca să nu fie prins și, la un moment dat, a început să audă un sunet straniu care părea să vină de departe, din inima pădurii. A asociat acel sunet cu o voce de femeie care cânta ceva ce părea a fi o baladă, într-o limbă necunoscută lui. Deși sunetul era în esență frumos, Ion a împietrit de frică. „Nu îmi mai simțeam picioarele, așa de frică mi-a fost. Am vrut să-mi strig fratele și să fug înapoi în șopru*.” Totuși, și-a continuat drumul, pentru că susține că îl intriga vocea ei. Parcă îl făcea să își dorească să meargă spre ea. Cu cât mergea mai mult, cu atât balada se auzea mai puternic, mai aproape. În mijlocul pădurii, printre copaci, a văzut pentru prima dată ceea ce credea el că este doar o poveste auzită din gura bunicilor lui: pe Fata Pădurii. A descris-o ca fiind o femeie cu părul negru închis și lung, mâini subțiri și lungi până aproape de genunchi, foarte înaltă și slabă.
„Îi puteai vedea coastele, atât de slabă era.” Era dezbrăcată și desculță, iar picioarele aveau călcâiele în față și degetele în spate, ca să pară că pleacă, când de fapt vinea spre tine. Nea Ion a început să țipe după fratele lui și să fugă înapoi către șopru. Ajuns, a făcut toată noaptea rugăciuni pentru fratele său, care nu se mai întorcea. După o noapte nedormită, pe la șase dimineața fratele său a apărut în șopron ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ion a încercat de multe ori să vorbească cu el despre Fata Pădurii, însă niciodată nu a primit un răspuns. Mereu îi se zicea că a fost un vis. Fratele lui nu a încetat să meargă de fiecare dată în pădure noaptea târziu, dar Ion nu l-a mai urmărit niciodată, din cauza fricii.
Citește și: Reportaj. O zi la Cercul de Poezie Nordică DiktLek
După ce am auzit povestea lui Ion, acesta mi-a zis să merg să o întreb pe bunica despre Fata Pădurii, pentru că și ea a văzut-o în realitate. Am rămas surprinsă că aș putea auzi o asemenea poveste chiar de la bunica. Eram nerăbdătoare să o aud povestind, însă când am rugat-o să-mi zică despre Fata Pădurii i-a pierit zâmbetul și mi-a spus că îi este frică și nu poate să-mi spună povestea. Ani de zile a trebuit să mă rog de ea ca să reușesc, abia la 18 ani, să aflu ce spune ea că s-a întâmplat.
Casa bunicii este chiar cea în care locuim noi acum, unde a crescut cu trei frați și o soră, ea fiind cea mijlocie. Străbunicul avea oi și mereu unul din frații bunicii le ducea la păscut în pădure. Trecând timpul, băieții au crescut și s-au mutat la casele lor, până când au rămas doar bunica și sora ei. La un moment dat, bunica a fost cea trimisă cu oile la păscut. Străbunica i-a spus să nu se adâncească prea tare în pădure și cel mai important lucru, să nu stea până se înnoptează pentru că poate să se întâlnească cu ceea ce numește bunica acum „Muma Pădurii”. I-a spus că, dacă totuși o prinde noaptea și se întâlnește cu ea, să nu se uite în ochii ei, pentru că o va poci. Bunica nu credea în poveștile cu Fata Pădurii, era sigură că este doar un mit, așa că a început să râdă când și-a auzit mama vorbind despre ea.
Primele zile în care aceasta a mers cu oile au decurs bine, nu s-a întâmplat nimic neobișnuit. În luna iunie, într-o zi călduroasă, a decis că se va întinde puțin pe iarbă până pasc oile, dar s-a trezit dintr-un somn adânc câteva ore mai târziu. Se lăsase noaptea. Deja era beznă în pădure și oile nu mai erau lângă ea. A intrat în panică și a început să le caute, pentru că știa că nu poate merge acasă fără ele. S-a adâncit încet în pădure, până când a început să audă sunetul tălăngilor de la oi. Mergând în direcția sunetului, îl auzea din ce în ce mai tare, până ce a găsit oile. Ce a văzut stând lângă ele a lăsat-o fără aer: o femeie foarte înaltă, cu părul lung și negru, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă până la pământ, cu unghii încovoiate.
Citește și: Cum simțim culorile și de ce avem nevoie de alfabetul Scripor
Bunica a împietrit și a picat în genunchi de frică, în timp ce Fata Pădurii parcă îi fredona în ritm muzical prenumele. Și-a amintit ce i-a spus mama ei, că nu trebuie să se uite la ochii Fetei. Bunica avea privirea ațintită în pământ, către picioarele care se îndreptau spre ea. Și-a dat seama că, dacă nu își găsește puterile și fuge, creatura o va răpi, așa că s-a ridicat și a luat-o la goană către casă. A mers la mama ei plângând, povestindu-i despre Fata Pădurii, iar aceasta a dus-o pe bunica a doua zi la biserică, să se spovedească. Străbunicul a mers următoarea zi să caute oile, dar tot ce a găsit au fost scheletele lor în mijlocul pădurii. Din ziua aceea, bunica nu am mai mers în pădure niciodată și mă avertizează mereu de pericolul care este foarte aproape de noi.
Sunt doar două din poveștile pe care lumea le aude prin Maramureș despre această creatură mistică, iar eu nu m-aș fi așteptat să aud una chiar de la bunica. Descrierile Fetei Pădurii sunt asemănătoare, dar totodată diferă de la om la om. Am rămas intrigată de groaza cu care povestește bunica întâmplarea și cât de reală pare pentru ea. Fata Pădurii rămâne pentru mulți un mit, o poveste de groază ca să își sperie copiii, o iluzie, sau poate realitatea care se ascunde în cele mai adânci locuri.
Material realizat de Evelin Wolters în cadrul semestrului II de practică profesională în colaborare cu media.hub
Editare & layout: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi