Pe 26 și 27 noiembrie, la Centrul de Creație Maidan, am avut parte de noi reprezentații ale unui spectacol creat în colaborare cu Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca. Se numește „Constelații” și este regizat de Mihai Gligan. Dramaturgia e semnată de Vlad Sălbatecu după un text de Nick Payne, iar în spatele muzicii originale stă Alexandru Condurat.
În distribuție îi avem pe Codruța Bonta, Cătălin Florea, Cătălin Mocan și Nicola Zaharia. La final, mai mult de jumătate din sală a ieșit plângând. Mai multe vă spun Teo și Diana, tandemul care a consemnat (aproape) tot în această cronică.
— Diana —
Lozul pe care îl tragi
Spectacolul Constelații este despre iubire, naivitate, gânduri împărtășite sub orice formă, senzații. Imposibilul devine posibil, pentru că cei doi protagoniști ajung să se îndrăgostească. Amintirea persoanei iubite ia forma unei bărcuțe lăsate să plutească în atemporalitate.
Acțiunea are loc într-o lume ideală, în care „impulsurile” par să te proiecteze în povestea de dragoste inconsumabilă. Propriile incertitudini, însă, încețoșează acest tablou imperfect al relațiilor interumane. Momentele cotidiene în care sunt prezentate personajele plasează spectatorul în mai multe lumi, în care iubirea unuia față de celălalt este sub presiunea timpului.
Din punct de vedere scenografic, coșul de gunoi integrat în spectacol colectează amintirile celor doi, Roland și Marianne. E coșul fără fund, plin de intimități și secrete, căruia personajele i se adresează în mod direct, atunci când își fac ordine prin gânduri.
Prima întâlnire are loc ba la club, ba la o vorbă la un picnic, ba… oricum le e dat să se întâlnească. Indiferent de context, cei doi sunt atrași unul de altul, ca doi magneți. Oricâte prime întâlniri ar avea, lozul pe care ei îl trag spune că trebuie să se îndrăgostească.
O inimă în bătăile destinului
Primele sărutări și atingeri converg către o noapte de dragoste, care, pentru spectatori, ia forma unei coregrafii complexe, pe fundalul unei melodii hipnotice. Acest tablou dă senzația că trupurile actorilor sunt interconectate, alcătuind un singur organism. Mișcările sincron și sunetul se armonizează, parcă pentru a sugera o inimă, cu bătăile și pauzele ei.
Citește și „PORTRET de artistă: Diana Aldea. Cum a apărut MAIDAN”
O imagine tulburătoare este a lui Marianne, care îi dezvăluie lui Roland un adevăr. Dualitatea personajului durează până când acesta îl află. Odată cu instalarea „bolii” în cuplu, cele două personaje par să halucineze cu privire la deciziile pe care le au de luat. Timpul este limitat.
În final, povestea tensionată a cuplului ia o întorsătură neașteptată.
Impactul unui multivers
Spectacolul are impact asupra oricărei persoane care s-a îndrăgostit măcar o dată în viață, oferind perspective diverse asupra unei relații. Povestea de dragoste dintre Roland și Marianne evoluează cu părțile pozitive din viața celor doi, însă finalul pune în balans greutatea propriilor lor decizii.
Știi de ce e imposibil să-ți lingi vârful coatelor?
— Teo —
Cum se leagă emoțiile de lumini
De obicei nu încep cu acest aspect, dar sunt mare fană a studierii luminilor din spectacolele de teatru. Iar în Constelații acestea m-au marcat de la prima scenă. Nu știu dacă a fost efectul de învăluire totală pe care l-au dat, pentru că acaparau fiecare bucățică de spațiu, sau dacă au fost culorile alese perfect pentru fiecare scenă și emoție trăite de personaje, dar mi-au rămas întipărite pe retină.
Fiecare univers prezentat a venit cu ceva nou. Noi drame, noi încurcături. Noi moduri de a se întâlni pentru Roland și Marianne. În unele, chiar moduri de a se îndrăgosti. În altele, de a se despărți. Trebuie să posezi o anumită tărie atunci când ești nevoit să pleci de lângă cineva despre care simți că ar trebui să fie parte din viața ta, nu-i așa?
Citește și PORTRET – Cătălin Florea: Un cuvânt care mă descrie este „verde”
Nu voi insista foarte mult pe o analiză a conținutului dramaturgic. Cred că Diana deja a făcut asta foarte bine. Voi spune, însă, că e o poveste cu mai multe povești. Una la care vă recomand să vă aduceți șervețele. Și un prieten/ o prietenă pe care să-i țineți de mână.
Și să veniți știind că nu veți mai fi chiar aceiași când ieșiți. Și că vă veți gândi mult la multivers: cu nostalgie, cu un sentiment dulce-amărui, cu dor, cu bucurie, cu nepăsare, cu curiozitate, zâmbind.
Îți ofer emoția asta. Ajunge la tine?
Constelații e un spectacol care vine cu o încărcătură emoțională specifică. Mi se pare, propriu-zis, dificil. Și mai cred că a fost jucat cu perseverență, eleganță și tărie de toți actorii. A existat foarte multă vulnerabilitate pe scenă în seara în care am fost acolo.
Emoție cât cuprinde. Mereu mă bucură asta, că există un schimb de energie constant între spectatori și actori, un anumit sentiment de „Uite, îți ofer emoția asta. Ajunge la tine? O (re)simți? O cunoști?”
Spectacolul e fragmentat, lucru intenționat, de altfel. Ca planurile să poată fi recunoscute și ca separarea universurilor în care are loc acțiunea să aibă sens, există scurte pauze de întuneric. Apoi, revine culoarea, diferită cu fiecare tablou.
Pentru mine, aceste alternanțe au creat un efect de haos spre final. Tablourile scenice se succedau din ce în ce mai rapid, și simțeai, alături de Roland și Marianne, că nu mai ai timp. Sau, cel puțin, că în curând nu vei mai avea timp.
Citește și PORTRET – Alexandru Condurat: „Teatrul este acest mediu unde toate posibilitățile rămân deschise.”
Mi s-a părut incredibil modul în care Codruța Bonta și Cătălin Florea și-au putut schimba atât de rapid atitudinea, sentimentele și contextul personajelor jucate. Să treci de la un moment intens în care țipi și te zvârcolești pe podea la unul în care ești fericit/ă, îndrăgostit/ă și calm/ă necesită un efort destul de mare. Iar ei s-au descurcat superb. Și merită să știe asta.
O meditație care te îndeamnă la confesiuni
Constelații te îndeamnă la meditație. Care vine cu un strop de nostalgie și care te face să te gândești la momentele-cheie ale vieții tale. Și la oamenii care ar putea fi parte din ea în majoritatea universurilor în care existați – pentru că ar fi imposibil să nu vă găsiți. E o experiență cathartică. Pentru mine, cel puțin, așa s-a simțit. Una amestecată cu dor.
E un spectacol care îți deblochează amintiri, prin care îți creezi altele, care te face să-ți imaginezi cum ar arăta propriul tău multivers. Și e un spectacol tare bun, în care viziunea regizorală a lui Mihai Gligan e palpabilă. Asta dacă, sper eu, am identificat-o bine.
Îi felicit pe toți cei care au avut ceva de a face cu această producție. Mențiune onorifică: muzica s-a îmbinat minunat cu cadrul. Am asistat la un moment specific, în care o notă muzicală s-a potrivit perfect cu un gest făcut de actrița principală. Și l-am consemnat ca fiind ceva despre care vreau să vă spun.
Ca despre întregul spectacol, de altfel. Să mergeți să-l vedeți. Merită trăit.
O cronică redactată de Diana-Elena Tudosă și Teodora Dumitroaea (redacția #cluj)
Editare de Andreea Sterea
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Teodora Dumitroaea