Cover oficial al luna.doc #8

Luna.doc | Despre emoțiile de pe Instagram și din real life

Întâmplător sau nu, am urmărit câteva scurtmetraje de la Luna.doc anul acesta exact după un seminar de engleză la care am vorbit despre emotional education. De fapt, mai bine spus, despre absența educației emoționale. Marcând câteva titluri importante din grila festivalului, am descoperit printr-o lumină nouă importanța descătușării trăirilor noastre. Și diferența dintre exprimarea lor în online printr-un emoji, tag sau nickname versus intensitatea lor face to face.


 

La masă nu se plânge

De câte ori nu ați asistat la mesele în familie complet epuizați de toate întâmplările zilei, uitându-vă la frații, părinții sau bunicii voștri care mâncau în tăcere, fiecare măcinat de propriile tulburări interioare? Între tăcerile deopotrivă stânjenitoare și necesare, nimeni nu mai are energia de a încerca să-l asculte sau să-l înțeleagă pe celălalt. Și, când asta se întâmplă în fiecare zi, timp de mai bine de douăzeci de ani, barierele care se ridică între mamă, tată și fiică par imposibil de dărâmat. Cu responsabilitate și o obiectivitate impresionantă, regizoarea Carol Nguyen își intervievează propria familie pentru a realiza un documentar complex și stratificat al traumei intergeneraționale, al doliului și al lucrurilor nespuse la timp. Lucruri ascunse cu sau fără intenție, lucruri regretabile, lucruri interiorizate și dureroase. Secrete sau doruri pe care nu credeai că ți le vei da voie să le simți prea curând, dar pentru a căror eliberare mai există încă un loc potrivit. Avem nevoie doar de o cutie mai mare de șervețele.

La masă nu se plânge este o autopsie curajoasă, autentică și tulburătoare a poveștilor individuale și de familie internalizate ani de-a rândul, expulzate acum treptat, gradual, în reprize emoționante de regrete și iubire. Regretele că iubirea nu poate fi exprimată la timpul potrivit. Fie că este vorba de neputința de a-ți îmbrățișa părinții sau de vinovăția resimțită după sinuciderea celui drag, barierele încep să se clatine abia în momentul în care ajung să fie conștientizate și verbalizate.

La un moment dat, îți dai seama că părinții tăi sunt și ei tot oameni, cărora le e teamă de unele lucruri, oameni care au propriile ambiții și țeluri și propriile frici. Și eu nu pot fi supărată pe ei pentru că sunt oameni.

Mi-a plăcut enorm modul în care este gândită înlănțuirea secvențelor. După ce fiecare a avut timp singur cu obiectivul camerei de filmat și cu propria dramă lăuntrică, se adună împreună la masă și își ascultă interviurile date individual, de data asta împreună. În acest fel are loc, practic, o dublă disecție a suferințelor încapsulate și a rănilor cărora nu li s-a acordat timpul să sângereze cât ar fi avut nevoie. Tânăra cu părinți absenți pare că îi simte pentru prima dată prezenți, pe mamă plângând reținut în brațele ei și pe tată zâmbind trist, îi simte în sfârșit alături de ea la propriu, în carne și oase. Este un portret de familie atipic poate, însă extrem de viu, de vulnerabil și de real. Te duce cu gândul la următoarea masă cu ai tăi. La care sper că, dacă este nevoie, se va plânge.


 

Neticheta – Iubirea

După cel de-al doilea scurtmetraj din seria olandeză despre regulile nescrise ale rețelelor de socializare, în regia lui Mea Dols de Jong, am avut senzația de ușoară artificializare a poveștilor analizate. Cel puțin în Iubirea am trăit permanent un disconfort crescând: de la animația pe alocuri destul de random și neverosimilă, la infantilizarea poveștii de dragoste. Desigur, vorbim de o relație între niște copii de 12-13 ani desfășurată exclusiv pe Whatsapp și pe Instagram, ceea ce poate părea superficial și inofensiv, dar pentru copiii respectivi intensitatea emoțiilor pe care le-au avut nu ar trebui redusă la o etichetă. Aici intervine și ironia: seria își propune să prezinte etichetele pe care ni le punem unii altora pe internet, standardele mai mult sau mai puțin autentice după care ne judecăm, dar, în esență, acest episod nu face decât același lucru, pune o etichetă. Fără a părea interesat de ce se află cu adevărat în spatele ei.

Fe și Ties se cuplează prin mesaje. Se grăbesc să-și schimbe imediat bio-urile de pe Insta ca să vadă lumea că sunt împreună. Își trimit frenetic unui altuia spamuri de inimioare. Dar, când se întâlnesc față în față, nu au nimic să-și spună. Nici nu cred că simt vreo atracție reală, nefiltrată de dm-urile de pe Insta. Și uite exact aici era povestea pe care mi-ar fi plăcut să o aud. De ce nu-și doreau/nu aveau încredere/nu aveau timp etc. acești copii să se cunoască for real? Nu ne trebuie alte etichete puse strâmb peste generația care stă doar cu telefonul în mână, ne trebuie documentare sincere și lipsite de prejudecăți despre felul în care ne simțim pe și prin internet. Fiindcă te și poți îndrăgosti pe internet cu adevărat (cunosc un cuplu care s-a cunoscut online în martie 2020, în plin lockdown). Te poți îndrăgosti pe internet, nu asta este problema. Problema reală apare atunci când ai doisprezece ani și impresia că singurul mod prin care te poți îndrăgosti este pe internet.

Cred că singura posibilitate reală prin care ai putea să le deschizi adolescenților ochii asupra orizonturilor sentimentale care nu se limitează la un bio pe Instagram este să faci un pas real înspre ei. Nu le mai spune că ah, asta e limba voastră, de parcă ar fi niște monstruleți îndoctrinați. Fiindcă prietenia/iubirea nu se rezumă la niște emoji și, sincer, deep down, sunt convinsă că preadolescenții cărora li s-au luat interviuri în aceste episoade știau aceste lucruri. Dar au simțit imediat și ce fel de răspunsuri se vor de la ei, din modul în care erau formulate întrebările, așa că s-au conformat. Pentru că uneori să încerci să demonstrezi cuiva că nu meriți o etichetă care deja ți s-a lipit de frunte este mai mult decât epuizant.


 

Neticheta – Insta Famous

Am avut aceeași problemă și cu acest scurtmetraj. Deși interactiv, mi s-a părut că tema presiunii sociale și a responsabilității care vine odată cu creșterea numărului de abonați/followeri este analizată prea artificial.

Falcke avea un cont de YouTube, pentru că îi plăcea să creeze conținut vizual. După ce comunitatea a început să i se mărească exponențial, creșterea numărului de urmăritori pe toate rețelele de socializare a venit la pachet cu stresul celebrității, nesiguranțe legate numărul de like-uri primit la pozele postate și teama scăderii randamentului și a calității materialelor postate pe contul principal de YouTube. Falcke ajunge să renunțe la cont din cauza comentariilor de hate primite online. Dar, în loc să se canalizeze pe ce impact emoțional a avut această decizie asupra fetei, căreia îi era foarte drag canalul ei de YouTube înainte, regizoarea se concentrează mai degrabă pe micile ritualuri de follow/unfollow de pe Instagram. Da, poți să vezi cine îți dă unfollow ca să-i dai și tu. Și eu am aplicația aia. Nu e așa big deal. Cel puțin nu așa big deal ca renunțarea unui copil la o pasiune în care a investit o groază de timp și de efort.

Cel mai deranjant la acest scurtmetraj mi s-a părut modul subtil în care se induce ideea de vinovăție. Tu ai vrut mulți fani, tu ți-ai cerut hate. Evident că nimeni nu spune asta în mod expres, dar am avut senzația că este un mesaj subliminal al seriei: voi sunteți de vină pentru consecințele urâte ale internetului. Iar acei pensionari care, la fiecare final de episod, își dau ochii peste cap, mimează un facepalm sau râd îmi întăresc convingerea aceasta.

În loc de concluzie

Vă încurajez să vedeți toate filmele de la Luna.doc de anul acesta, indiferent de opiniile citite în acest articol. Fiecare film are, până la urmă, ceva al său, care merită descoperit individual!


 

Un articol scris de Mălina Turtureanu (departamentul #creativ) și editat de Rareș Dinu (coordonator departamentul #cinematics)

Fotografiile au fost preluate de pe pagina dedicată festivalului de pe Kinoteca.
1
Mălina Turtureanu
Toată lumea zice că e nonconformistă de fel, dar ea se consideră doar o adolescentă îndrăgostită de artă