sunt urîtă ca o muscă neagră și bîzîi zice Ligia-Verkin Keșișian într-o poezie intitulată O DURERE DE MĂSEA. Dar eu o văd și acum, urcată pe balustrada podului din Cișmigiu: cu părul lung, negru, cu accesoriul pentru braț auriu, model șarpe. De un exotism nonșalant, un „nu vreau să mă supun regulilor tale” strigător și, totuși, departe de a fi în vreun fel vulgar ori strident.

Ligia este energie și emoție pură și nu se limitează la a trăi unicelular. „Tocmai pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine, îmi place să inventez personaje care să preia acest rol. Mă ajută să nu mă mai simt stingheră. Ele nu spun neapărat ceva despre mine, dar mă identific cu fiecare, deși nu înșiră o nomenclatură specifică Ligiei; sunt Natalia, Lucreția, Fortunica, florăreasă, controlor CFR.”

Aceasta este Ligia, cea care nu și-a dorit să fie poetă și nu dorește nimănui asta, dar este ceva ce ce i-a venit natural și o face să fie ea însăși. Nu îi e ușor, mai ales în România, și totuși este foarte implicată în „viața de cameră” indusă de proiecte largi, care reunesc laturi diferite ale nivelelor de înțelegere. Pictorul Henry Matisse spunea „Creativitatea necesită mult curaj” și, spun eu, un know-how al vieții cu manual integrat, cât să te păstreze la marginea nebuniei. Și Ligia e structurată în atât de multe paralelisme, încât e aproape jignitor să încerci să o definești.

Motiv pentru care eu o să povestesc doar despre Ligia de pe 1 august 2021, de la ora 16:30, care fuma o țigară în Cișmigiu și povestea și încânta.

Copilăria departe de lume și adolescența din mijlocul ei

La cinci ani a scris pentru prima dată pe hârtie, dar spune că toată copilăria a scris în capul ei, pentru că era mult timp singură. A ajutat-o și bunicul, care i-a pus alfabetarul în brațe la patru ani și i-a spus „Învață să citești!”. I-a plăcut încă de la început și așa a ajuns să citească lucruri care nu erau neapărat potrivite pentru copii, dar pentru ea nu era relevant. Fie că vorbim de „datorită” sau de „din cauza”, finalitatea este evidentă: au ajutat-o să se maturizeze rapid și i-au dezvoltat imaginația. Și mediul în care stătea a făcut asta posibil, într-un sat, care poate fi descris mai degrabă ca o fundătură aflată foarte departe de șosea, cu bunicii ei, amândoi învățători. Practic, nu avea mare lucru de făcut, decât să-și imagineze tot felul de chestii despre oameni, despre locuri. Ulterior, toate s-au mutat, firesc, pe hârtie.

Mulți ani mai târziu, s-a mutat în Istanbul pentru aproximativ șapte luni. După ce își dăduse demisia dintr-o multinațională, s-a implicat într-un proiect de teatru, a jucat și a fost plătită, bani cu care a decis să plece în Turcia împreună cu cea mai bună prietenă a ei, să viziteze niște prieteni comuni. Își propuseseră să rămână două săptămâni. Prietena ei a plecat în timpul prestabilit, însă ea a rămas în urmă încă o săptămână, pentru că nu s-a putut desprinde de energia orașului. Ulterior, a venit acasă, și-a anunțat apropiații că se mută, și într-o lună își lăsa bagajele pe podeaua unui apartament din cel mai cunoscut oraș al Turciei.

Este locul în care a reușit să scrie enorm, iar jobul pe care-l avea, de asistentă pentru cursuri de tango argentinian, a scos la lumină caracteristicile de artistă plurivalentă. A fost o coincidență plăcută faptul că jobul a găsit-o chiar pe ring, într-un club de salsa. Un „tip care dansa foarte bine” i-a propus să o angajeze. Tânără și impulsivă, a zis „OK, I‘m in!”, deși nu avea idee să danseze. Două luni mai târziu, deja aveau spectacole împreună, grație antrenamentelor de 8-10 ore pe zi. Scria, dansa, învăța turca, avea prieteni foarte buni acolo (din lumea artelor sau academicieni) și totuși a simțit că e momentul să se întoarcă acasă. „Îmi lipsea cumva să vorbesc în română, să am sentimentul de apartenență al unui <<acasă>> și voiam să public; obligatoriu în România. Aveam deja o carte pregătită și o editură, însă n-am mai vrut s-o public, după un timp, pentru că mi s-a părut copilăroasă și am renunțat. Și a fost mai bine așa. Dacă ar fi fost volumul meu de debut, chiar mi-ar fi părut tare rău.”

Domesticirea traumelor prin poezie

Primul volum conține poezia ei brută, fără retușuri și adăugiri, ori nuanțe hiperanalizate. Acum este destul de exigentă, mai ales cu poemele care vin dintr-o suflare, care sunt scrise la cald. De multe ori le scrie pe telefon, și le trimite pe mail și încearcă să uite de existența lor. După o vreme revine, le trece într-un document Word, taie, adaugă, lasă la dospit o vreme și reia procesul. Chiar are unele poeme pe care le va republica în al treilea volum care va apărea, speră, în 2022 (n. red. materialul a fost documentat în 2021 și scris la început de 2022).

Deși sunt publicate și în diverse reviste, le-a modificat și nu poate garanta că vor fi recognoscibile: „E o muncă imuabilă până trimiți volumul. Și uneori, inclusiv după ce-l trimit, simt nevoia să-i dau cancel și să modific”. A scris și câteva povestiri, pe care le păstrează ascunse, dar nu neagă posibilitatea de a le publica într-un cândva îndepărtat. Le ține dosite până va avea suficient timp liber să le analizeze și structureze satisfăcător. Consideră că trebuie să trăiești în concubinaj cu proza, în timp ce poezia poate fi doar un personaj episodic, care apare din orice cotlon și la orice oră.

Trebuie să trăiești în concubinaj cu proza, în timp ce poezia poate fi doar un personaj episodic.

Ca orice artist, consideră că sursa autentică este însăși suferința și, deși nu-i place, recunoaște, cu un zâmbet rece, că n-a cunoscut poeți prea fericiți. „Fiecare are traume, suferințe și lupte pe care încearcă să le exorcizeze, sau măcar să le domesticească prin poezie. În schimb, proză poți să scrii și când ești fericit. Totuși, când te apuci să scrii poezie, trebuie să citești enorm și fără să te limitezi în perioade, curente ori modele. Dacă n-o faci, devii echivalentul unui arhitect care nu ia în considerare ce clădiri sunt deja în oraș.”

Când a publicat, era foarte stingheră în lumea literară. Inclusiv când mergea la evenimente, unde acum se simte ca acasă, asculta ce se citea și fugea, se ascundea. Nu putea să scoată nici măcar un sunet, să interacționeze cu oamenii extraordinari care o înconjurau. „Asta s-a întâmplat mulți ani, dar, mă rog, eram prietenă pe Facebook cu unii dintre ei, printre care și Dan Coman, care este unul dintre poeții mei preferați și, cred, unul dintre cei mai buni din România prezentă. Țin minte și acum: eram la Cercul Militar, era ziua mea de naștere, dădusem o petrecere acolo cu niște prieteni. Mi-a scris Dan Coman <<La mulți ani>> . Nu ne cunoșteam, dar mi-am spus: Știi ce?! O să profit de ocazie și o să-l întreb dacă nu vrea să-mi citească câteva poeme! Aveam mai mult curaj atunci… În fine, mi-a răspuns foarte repede și mi-a zis da, ce fain, mai ai, mai scrii? Eu îi scrisesem ca unui poet, unui om avizat să-și dea cu părerea, nu știam că se ocupă și de editura Charmides, iar faptul că mi-a cerut manuscrisul m-a șocat puțin, însă ulterior am depus volumul la AFCN, a și luat, lucru care m-a încântat, mi-a alimentat ego-ul, dar pe de altă parte s-a vândut cu trei lei, deci nu prea a fost în librării. Mă bucur, totuși, că am fost impulsivă și atunci.”

De primul volum publicat s-a detașat rapid, pentru că, înainte de debutul acestuia, a participat la o tabără care i-a influențat fundamental viziunea și stilul artei. Mici cutremure i-a dat curajul de care avea nevoie în lumea literară, însă Ligiei îi era greu și atunci să se identifice cu vechea abordare. Acum e împăcată, admite că nu stăpânea tehnica, scria fără să urmeze niște reguli ori logica firească a cuvântului. Atunci scria sub impulsul inspirației, care nu uita s-o viziteze adesea, dar cum cu timpul life happened more, a trebuit și ea să se adapteze și să scrie, uneori, doar pentru că atunci avea timp s-o facă și era necesar.

Mici cutremure pe GoodReads

Noi drumuri, noi provocări

Pe 1 august 2021, când ne-am văzut, mi-a povestit despre scenariul de film care tocmai „a luat la CNC”. E scris din perspectiva autorului, deci numele Ligiei nu va apărea, însă este foarte încântată să lucreze cu regizorul. Nu are cursuri ori formare oficială pentru acest gen de scriere, însă experiența ei vine din cărțile citite din domeniu, scenariile aprofundate și filmele vizionate de-a lungul timpului.

Întotdeauna studiul individual a funcționat ideal pentru Ligia: începe să o intereseze un subiect și-l aprofundează până la epuizare. A fost o perioadă în viață când a fost nevoită să fie foarte pragmatică și limitată în ceea ce privește direcția în care se duce energia ei și s-a oprit din scris: avea un copil și simțea că scrisul o duce în zone pe care nu le poate accesa complet și să rămână simultan foarte coerentă și ancorată în prezentul pe care-l trăia. Așa că s-a apucat de fotografie, ca modalitate alternativă de exprimare. Mai mult, a avut și două expoziții în decursul unui an, dar, cu timpul, și-a dat seama că, într-adevăr, nu le poate face pe toate, că ajunge să se risipească, și a revenit la ceea ce îi dicta sufletul: poezie. Când a reînceput să meargă la evenimente culturale, a recunoscut că nu poate să fugă vreodată de pe acest drum. Era ceva care striga la ea constant și a tras-o de mânecă, până a trântit-o de birou și i-a agățat de mână foaia, și de ochi metafora. Până să ajungă la un echilibru, începutul a fost dificil și plin de temeri.

Fiind singură, a trebuit să gătească, să facă curățenie, să aibă grijă de un copil pentru care nu avea instrucțiuni ori „rețeta perfectă”, iar în tot timpul acesta muncea online la trei festivaluri, și trebuia să rămână și legată de sine, căci de la epuizare simțea că o ciupește depresia post-partum. Lapte negru de Elif Shafak este cartea care a ajutat-o să înțeleagă că nu e singură și a împins-o către noi resurse.

Explorare. KINOdiseea. Colaj

A trecut timpul, poezia a revenit și a adus cu ea alte forme și reforme, dar Ligia a rămas aceeași puștoaică bezmetică pentru care, totuși, s-a schimbat ceva fundamental: nu mai trebuia să înfrunte emoțiile singură. Băiatul ei este cel care o însoțește în lumea ambiguă a artiștilor, cel care o inspiră și care o susține în tot ceea ce își propune. Încă de mic, participă la KINOdiseea și este încurajat să exploreze, indiferent că este vorba despre mediu, filme, poezie, jocuri sau chiar la sine. Îi oferă feedback pentru poezii și colaje și o atenționează că uită să pună virgule, cum îi învață la școală. Uneori, își ia carnețelul și scrie povestiri scurte. „Eu încerc să-i dau acces la tot ce e valoros și potrivit pentru vârsta lui, dar el o să-și aleagă drumul, nu am de gând să-i impun nimic. În mod clar, pentru mine, Radu este o ancoră, care nu mă lasă să aiurez ori să fiu exagerat de impulsivă, e o plasă de siguranță. Mai mult, mă ajută cumva să experimentez extremități: de la forme de bucurie de neimaginat, până la cele mai profunde forme de suferință, generate de îndoială și neputință.”

Colajele au apărut ca o ultimă resursă pentru încropirea unui cadou. Era acasă, împreună cu niște prieteni de Crăciun, când au fost invitați la cineva. Fiind chiar ziua de Crăciun, magazinele erau închise și nu aveau cum să cumpere ceva. Așa că s-au gândit ce ar putea face și, cum singurul lucru ce putea candida la titlul de „cadou” a fost o ramă cu un print îngrozitor, găsită în debaraua apartamentului în care stătea nu de foarte mult timp în chirie, soluția a venit natural: un mix de cuvinte și imagini.

Când a ajuns acasă, și-a dat seama că i-ar plăcea să scrie poezii în această manieră, doar că ar omite fotografiile, întrucât nu rezonează cu dimensiunea ei artistică: nu se consideră artistă vizuală, nu are educație în această direcție și nici nu o atrage această latură a creației. Dar atunci era doar un gând, ceva latent și dezvoltat foarte primitiv. Pandemia, însă, i-a creat contextul potrivit pentru a explora această practică. Nu reușea să scrie prea mult și sentimentul de claustrofobie o apăsa și mai puternic, când intersecția în apropierea căreia locuiește, în mod obișnuit destul de aglomerată, a devenit brusc goală, iar pustietatea era amplificată de sirenele echipajelor.

Mexicul Ligiei este plin de exotism stradal

N-am suportat absolut deloc să nu pot să fac ce vreau [în timpul pandemiei], să nu pot să plec când vreau. Îmi venea efectiv să mă urc în primul tren și să dispar. Așa că acum apreciez mult mai mult libertatea. Dacă nu aș avea atâtea responsabilități, ca manifest al impulsivității, aș pleca în Mexic. Totuși, am multe responsabilități de care nu pot să fug.”

În Mexicul Ligiei e literatură, cultură și exotism stradal. Își dorește să experimenteze traiul din țara-mamă a „Orașului Îngerilor”, dar se teme de magnetismul acestui teritoriu, așa că ar vrea să plece pentru cel puțin șase luni cu un proiect. Chiar convinsese la un moment dat membrii unei asociații pentru care face curatoriat pentru festivaluri de film și muzică să mute caravana de film anuală și să implementeze conceptul în Mexic, însă elaborarea unui plan avea nevoie, în primul rând, de o bază solidă de contacte și locații. Pandemia nu le-a permis să implementeze teoria, așa că așteaptă vremuri mai calme pentru ideea îndrăzneață, dar nu știe ce contur va lua proiectul, odată cu trecerea timpului. 

Citește și interviul cu ilustratoarea Yanna Zosmer, care a făcut pasul spre Mexic și asta i-a lansat cariera

Un puzzle lingvistic și un exercițiu de răbdare

Când a vizitat Parisul, în urmă cu 11 ani, a doua ieșire din țară și prima din Balcani, a dat peste niște albume de artă foarte complexe și interesante în anticariate. Le-a cumpărat, le-a răsfoit până a tocit paginile, dar în timp au ajuns să fie doar o altă decorație din bibliotecă, care strângea praf. Așa că și-a propus să le reîntrebuințeze și a început să lege imagini și cuvinte, care au devenit colaje. Când a început să-l construiască pe primul, deja știa ce voia să spună, avea un fir „narativ” pre-compus, ca o melodie care-și urmează linia firească. Este ritualul pe care îl respectă și când vine vorba de scrierea creativă.

I se pare totuși că e o problemă majoră cu acest aspect, pentru că atunci când ai ceva foarte concret de spus trebuie să găsești cuvintele potrivite. E ca un fel de puzzle lingvistic și un exercițiu de răbdare. Uneori, caută un cuvânt și o oră și îi e imposibil să-l găsească, moment în care ar vrea să apeleze la șiretlicuri, să le compună. Dacă este cazul să trișeze, e foarte atentă la font și la estetica produsului final. Încăpățânarea de a utiliza termeni specifici derivă din dorința de a păstra esența mesajului și, până la urmă, un ritm, fie el și interior; întrucât „colăjăritul” nu e total la întâmplare, cum îl practicau dadaiștii.

Faptul că în colaj amesteci mai multe niveluri ale artei îți permite să ajungi la un public divers și, concomitent, în grupuri mai mari. Și pentru că are mare încredere în mixed media, fie că e vorba de video-poeme, fie că e vorba de a îmbina vizualul cu poezia clasică, i se pare un mod viabil de a reîmprospăta și de a rămâne ancorat în era digitalizată. „Chiar vorbeam cu una dintre prietenele mele, care este și ilustratoare, și ne-am propus să facem o expoziție împreună: o să fac texte folosind ca bază emoțiile generate de ilustrațiile ei. Probabil că o să găsim timp pentru asta la anul!”

Poezia îi exprimă, mai presus de toate, dorința de evadare într-o alter-existență pe care să n-o trăiască în mod specific, ci mai degrabă s-o construiască. E o realitate gândită fragmentat, fără să aibă o intersecție comună. Ca să o poți accesa în toată diversitatea, trebuie să cânți același jazz existențial, presărat cu durerea de insuficient a baladelor rock și să-l prezinți pe un platou inspirat.

Doar inspirat, fiindcă e un fel de bufet suedez care aduce laolaltă mic-dejunul continental, cu sushi și brânzeturi franțuzești, pe o față de masă multicoloră tipic indiană pusă fix în mijlocul drumului. Niciun element nu e complementar, dar e ritmic pentru că joacă notele sufletului fiecăruia, câte puțin: fie că e apăsat până lasă urme pe piele, sau doar șters.

Publicăm azi acest material, documentat și scris cu drag și har de Denisa Răduță (fosta redacție #curteadearges), fiindcă este ziua poetei Ligia-Verkin Keșișian.

Editare, corectură și layout de Iulia Dromereschi

Fotografii și colaje preluate de pe pagina de FB a poetei, cu excepția selfie-ului, realizat de Denisa