banner ceva reactiv

Nouă ani de Frilensăr: delir artistic și repetiții în sufragerie

În cea de-a treia zi de festival, am stat la povești cu Tiberiu Enache, unul dintre membrii actuali ai platformei culturale Frilensăr. Discuția a urmărit în paralel atât povestea trupei și a spectacolelor pe care a reușit să le construiască de-a lungul timpului, cât și evoluția lui ca actor, de la examenele din facultate până la cea mai recentă premieră, spectacolul „Alcool, lumină și puțină moarte”.

Totul a început în 2012, când Daniel a terminat Facultatea de Teatru la Iași și a constatat că în oraș existau foarte puține spații independente în care se întâmpla ceva relevant din punct de vedere artistic. Atunci și-a zis Băi, hai să facem noi ceva. Primul spectacol s-a numit chiar Frilensăr, a avut premiera în 2013 și s-a născut tocmai din lipsa de activitate culturală relevantă în Iași. În acel moment, se putea juca doar la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, dacă erai colaborator, sau la Teatrul Fix. Mai existau câteva cafenele în care se jucau spectacole, dar nu exista o direcție clară. În Frilensăr – spectacolul jucau Daniel Chirilă, Claudia Chiraș, George Cocoș și Radu Homiceanu. Apoi, a apărut spectacolul 5 PM, în care Daniel l-a luat și pe el, pentru că îl văzuse într-un examen de regie la commedia dell’arte, când era student în anul întâi la Actorie, tot la Iași. Spectacolul avea în spate conceptul de talk-show live și ideea de televiziune programată, de știri care se manipulează foarte ușor behind the scenes. În decembrie 2013, a apărut și Mălăieș în Călcăieș, o poveste care adaptează experimental și foarte jucăuș Capra cu trei iezi și cu care au avut ocazia să meargă și într-un mini-turneu în Moldova.

portret tiberiu enache frilensarDaniel Chirilă s-a mutat în București, dar reușeau să reunească și să joace în festivaluri. În 2015, a venit cu o propunere de spectacol, în parteneriat cu trupa de improvizație IDIOT. S-a jucat la Teatrul Fix de vreo trei-patru ori. Tiberiu Enache era în ultimul an de facultate și era singurul care rămânea constant în Iași. „Sincer, în perioada aia nu prea știam ce voiam să fac cu viața mea în continuare. Eram foarte hotărât că vreau să plec din Iași, dar nu știam exact unde. Mă tenta să plec în străinătate, la master, dar când am văzut tarifele am zis Nu, there’s no way. No chance. În final, m-am hotărât sa mă mut în București imediat ce terminam cu licența.

După ce s-a mutat în București, toți cei care locuiau acolo atunci, adică el, Alina Mîndru, Victor Bitiușcă, Daniel Chirilă, Loredana Cosovanu, Dumitru Georgescu și Claudia Chiraș, s-au întâlnit și au hotărât să scoată din nou Mălăieș în Călcăieș la Teatrul LUNI de la Green Hours jazz & theatre-café. Toată lumea îi vorbea despre perioada de acomodare, imediat cum te muți într-un oraș nou. Pentru el, perioada aceea n-a existat – s-a mutat în septembrie și au avut premiere în decembrie, în ianuarie și în martie. Stătea de două luni în București și avea deja trei premiere, care s-au adunat într-o perioadă relativ scurtă de timp.

În 2016, Daniel Chirilă a venit cu ideea unei trilogii care să valorifice elemente de folclor și de tradiție, cu specific românesc. Cele trei spectacole care au format Trilogia au fost Mălăieș în Călcăieș, Once upon (numit inițial Hadika tsuki – un soi de Fata moșului și fata babei combinat cu un basm japonez) și Mioritza (în care balada originală se suprapunea peste Faust de Goethe). După aceea, Daniel Chirilă a scos și Înaintea erei noastre, pe care îl considera acum ceva vreme unul dintre cele mai mișto texte la care a lucrat vreodată. În Înaintea erei noastre l-a distribuit și pe Ștefan Pavel, pe care l-a descoperit la Gala Hop exact în anul în care Frilensăr a câștigat la categoria Cea mai bună trupă.

alt portret tiberiu enacheImediat după aceea, Daniel Chirilă a gândit un spectacol special pentru o corporație, sub forma unui exercițiu de team building care s-a jucat la Point, un spațiu independent din București. „Ne-a întrebat ce carieră am fi ales dacă n-am fi fost actori. Alina ar fi fost doctor, Loredana ar fi ales un job într-o corporație. Eu aș fi fost programator, aș fi făcut jocuri video. Noi trebuia să încercăm să ne infiltrăm în mijlocul angajaților, trebuia să părem super profesioniști. Alina tot repeta că ea trebuia să fie în altă parte, iar eu mă prezentam Alexandru, programator. Sunt în zona de game development. Am lucrat și la Ubisoft, dar fac aplicații acum. Am o echipă mică, dar facem lucruri. Facem lucruri. A fost interesant că lumea s-a prins foarte greu că e teatru. Țin minte că, la un moment dat, stăteam lângă două doamne pe care le-am auzit când au zis „Aaa, e teatru, măi, e teatru”. Spectacolul s-a jucat o singură dată pentru că funcționa doar într-un context specific, ar fi fost greu de adaptat pentru alte spații.”

La una dintre aniversările celor de la Green Hours, au ieșit cu Bătălii, regi și elefanți, un spectacol care a plecat de la de la poveștile lor, în care au integrat experiențe și amintiri personale. Textul vorbea despre condiția actorului în epoca modernă, despre omul din spatele artistului – era, de fapt, o încercare de a-și defini propriile identități.

Între timp, simțeau că ceva nu se leagă la Hadika. Spectacolul s-a transformat, nu mai avea structură narativă, cu poveste și cu personaje bine definite. L-au jucat de trei-patru ori și au simțit că nu funcționează ceva, în continuare. „Nouă ne-a fost destul de greu și cu promovarea, cred că PR-ul este o lacună colectivă. Nu știm cum să procedăm ca să aducem oameni la spectacolele noastre. Au fost dăți în care am jucat cu trei persoane în sală și era destul de ciudat. Nu știai dacă prindeau ce spuneai, dacă oamenii erau acolo, cu tine, dacă aveau același vibe. Dacă unul dintre ăștia trei scotea telefonul – gata, o treime din publicul tău se ducea.” Și la Mioritza s-au lovit de aceleași probleme pe partea de promovare. Lumea care auzea de Trilogie credea că toate cele trei spectacole se joacă în aceeași cheie. În realitate, treceau de la Mălăieș, „(…) în care râdeam de ne făceam pilaf, la Mioritza, în care Dumnezeu și Diavolul aveau o idilă, adică WTF”. Era o situație complexă, și uneori lumea nu înțelegea ce se întâmpla. Oamenii veneau cu niște așteptări și nu știau cum să reacționeze, erau ușor debusolați.


Dacă te bucuri de materialele noastre, află că suntem cu toții voluntari.

Ne poți susține cu o cafea virtuală în documentarea lor.


Între timp, eu mi-am dat și dizertația cu Mioritza – jucam Diavolul și era destul de meta tot ce se întâmpla acolo, vorbeam în versuri, textul avea niște rupturi superbruște. Inițial, profii mei mi-au spus că nu pot să-mi dau unul dintre examene cu un spectacol pe care l-am făcut deja în afara facultății. Până la urmă, i-am convins să venim cu Trilogia la Iași, dar am jucat fără ca profii care trebuiau să fie în sală să fie, efectiv, în sală, ceea ce a fost destul de dezamăgitor.

Spectacolul jucat de Frilensăr în REACTIV este tot o inițiativă de-ale lui Daniel Chirilă. „Alcool, lumină și puțină moarte” are la bază proza scurtă „Titanicul”, scrisă de Florin Lăzărescu, adaptată de trupă. La început, au citit fiecare toate rolurile prin rocadă și fiecare avea ceva diferit în minte când se apuca să citească. „Fiecare avea alt delir, fiecare își dădea delirul lui.” S-au mai păstrat mici nuanțe, pe care le-au descoperit împreună atunci și au reușit să le integreze firesc în spectacol. „Am repetat mult la Daniel acasă, pentru că nu avem un spațiu al nostru, unde să ne putem face un program concret de repetiții. E destul de greu să repeți într-o sufragerie: te mai ia valul uneori, uiți că ai vecini. Spațiul în sine e destul de micuț, nu prea ai unde să te manifești.” Totuși, între timp Daniel Chirilă a descoperit Curtea Școalei – un spațiu din curtea interioară a unei case construite în perioada interbelică, un soi de monument istoric din centrul Bucureștiului, și au reușit să repete și acolo. Timp de o săptămână, au repetat noaptea, de pe la ora zece până la ora două, la Teatrul Excelsior. Au încercat să-l adapteze la spațiul în care repetau și l-au simplificat pe partea de mișcare și de decor.

frilensar alcool lumina moarte cadru mare
FOTO Marius Șumlea

Timp de o săptămână, au plecat într-un team building de documentare la Bicazu Ardelean, ca să înțeleagă mai bine cum se raportează oamenii la ideea de moarte și de datini asociate cu ritualul înmormântării. „Ne-am întrebat cum suntem obișnuiți noi, ca români, să reacționăm când se întâmplă câte o nefăcută dintr-asta. Ce ne-a luat prin surprindere a fost faptul că puneam aceeași întrebare mai multor oameni și primeam răspunsuri complet diferite. De exemplu, unii spuneau că mortului trebuie să-i pui neapărat bani în haine, iar alții ziceau că ei nu fac asta, că obiceiul este considerat păgân.” Nu au știut dacă au ajuns la o explicație exactă, la o motivație concretă pentru care se fac lucrurile pe care suntem obișnuiți să le facem. Au înțeles, totuși, că tradițiile noastre sunt transmise din generație în generație, că, la un moment dat, se modifică și că sunt asimilate fără ca oamenii să-și pună problema ce fac de fapt. „Pe principul nu contează, bine, rău, așa mi s-a zis, așa fac.” În paralel, au făcut niște exerciții de scriere, care au dublat procesul de documentare – au scris despre ce simțeau atunci când se gândeau la conceptul de moarte, și-au imaginat și au analizat modul în care ar reacționa dacă o persoană apropiată lor ar muri. „E destul de inconfortabil să te întrebi Băi, dar eu ce aș face? Ce aș putea să fac?, dar genul ăsta de exerciții ne-au ajutat să ne dăm mai bine seama ce vrem să facem în spectacol.”

Au mers apoi în Zalău și au discutat cu un sociolog despre modul în care trebuie abordată problema morții cu cei cărora le luau interviurile, despre răbdarea pe care trebuie să o ai ca să te apropii în mod organic de omul cu care vorbești. Mulți dintre cei pe care îi întâlneau tindeau să cosmetizeze poveștile pe care li le spuneau, le dădeau informația pe care credeau că vor să o audă. Dura puțin până se deschideau în fața lor, până înțelegeau că pe ei chiar îi interesau în mod real poveștile lor. Ideea este că moartea rămâne, în continuare, și pentru noi și pentru ei, o temă destul de obscură.

Încă de la început, Frilensăr și-a asumat o direcție liberă și experimentală, născându-se din nevoia de alternative la sistemul teatral de stat. Deși istoria grupului îl are în centru pe Daniel Chirilă, fondatorul platformei și inițiatorul de proiecte, trupa a devenit, de-a lungul anilor, un altfel de spațiu de exprimare artistică deschis unui număr mare de tineri care activează în sfera artelor performative. Unii dintre ei, așa cum este și cazul lui Tiberiu Enache, au rămas în nucleul permanent al trupei și scriu în continuare povestea Frilensăr.


Interviu de Daria Ancuța - departamentul #creativ - Teatru

Asistență tehnică: Andreea Anca. Editare & paginare: Iulia Dromereschi
Fotografii fără credits furnizate de interlocutor
6

Comentează