Reporter: Colin Grigorescu
Editori: Iulia Dromereschi & Radu Eremia
Ilustrație: Iulia Dromereschi
Fotografie din arhiva personală
***
Eu sunt Colin. Locuiesc în Curtea de Argeș, am 17 ani și sunt elev la Colegiul Național Vlaicu Vodă. Sunt reporter voluntar în proiectul de jurnalism comunitar AIVImedia.hub și am decis să port o discuție plină de miez cu preotul copilăriei mele, Bogdan Vasilescu.
Am locuit la țară până la vârsta de șapte ani, alături de părinți și de bunicii din partea tatălui. Comuna se numește Sălătrucu de Jos. Bunica mea, o femeie extrem de credincioasă, mi-a insuflat de mic dorința de a merge la biserică. În fiecare duminică o luam de mână și mergeam să ascultăm slujba. A fost primul meu contact cu părintele Bogdan și încă de atunci mi-am dat seama cât de blând, cald și iubitor este.
În timpul slujbelor eram ușor distras de alte lucruri și nu eram atent la ce spunea. Bunica mea obișnuia să-mi spună că popa are sub veșminte o sabie ascunsă pe care o folosește ca să îi sperie pe copiii neascultători. Multă vreme am crezut și am fost tare cuminte în timpul slujbelor, dar niciodată nu mi l-am putut imagina pe preot făcând rău.
Ușor, ușor, m-am obișnuit să merg la biserică, iar într-o zi părintele Bogdan m-a chemat în Sfântul Altar. Nu știam ce trebuie să fac acolo sau unde mă duc, dar am pășit cu încredere înăuntru. Erau copii de toate vârstele, toți îmbrăcați în veșminte bisericești, asemănătoare preotului. Recunosc că m-am simțit special. Trebuia să ținem lumânări și să mergem într-un mod organizat pe lângă preot. La început nu știam toți pașii ritualului și mai făceam greșeli, dar niciodată nu ne-a certat și a fost răbdător. Când ajungeam acasă, bunicul și tatăl meu obișnuiau să mă întrebe Ai fost popă și azi?
Un alt moment pe care mi-l amintesc cu drag este Taina Spovedaniei. Ca majoritatea copiilor, nu înțelegeam de ce era nevoie de așa ceva, dar membrii familiei îmi spuneau că ajută la liniștea sufletească. Înainte de Spovedanie cei de acasă îmi reaminteau lucruri gen: Să spui că vorbești urât. Să spui cum comentezi la părinți. Însă, când ajungeam la biserică, îmi era rușine să mărturisesc, iar părintele Bogdan mereu a transpus blândețe în spovedanie, prin modul în care se exprima, și astfel totul devenea mai ușor. Pentru asta îi sunt profund recunoscător.
Timpul a trecut și eu am crescut. Chiar dacă nu mai sunt copil, părintele Bogdan a rămas în sufletul meu și de fiecare dată când merg la biserică mă bucur să îl revăd. De asemenea, am putut observa cât de iubit este de oamenii din sat și am simțit că este un liant pentru comunitate.
***
Zilele trecute am discutat la telefon cu părintele despre felul în care pandemia afectează relația enoriașilor cu Biserica în comunitatea Sălătrucu de Sus, ne-am amintit împreună de atmosfera de la slujba duminicală și am aflat de unde a pornit dorința dumnealui de a-L sluji pe Dumnezeu.
Cum ați devenit preot? A fost ceva ce v-ați dorit de mic, sau v-ați hotărât mai târziu?
De mic mi-am dorit să fiu preot, chiar înainte de a merge la școală. Am fost crescut de bunicii mei din partea tatălui, undeva la țară, în comuna Băiculești, iar pentru mine acei oameni sunt niște sfinți. Ei mi-au sădit în inimă idealul preoției. Preotul, în ochii unui copil, e acel om care poate vorbi cu Doamne-Doamne. Bunicii mei m-au făcut să îmi doresc acest statut, de a vorbi cu Doamne-Doamne. Nu am exagerat când am spus că mi-am conturat dorința asta încă dinainte de școală.
La vârsta de șapte ani a trebuit să părăsesc cuibul de puf al bunicilor, pentru a merge la școală. Părinții mei locuiau în oraș Curtea de Argeș. Asta se întâmpla în toamna anului 1985. Așa cum se obișnuiește în primele zile de școală, elevii și dascălul fac cunoștință, se acomodează. La un moment dat, doamna învățătoare a ajuns să ne întrebe pe fiecare în parte ce dorim să devenim când vom fi mari. Atunci când mi-a venit rândul să răspund am mărturisit cu toată gura: Eu vreau să devin popă! Reacția clasei a fost să râdă în hohote. Un râs forțat, prelung și batjocoritor. Râsul acela nu îl voi putea uita niciodată.
Aș spune că este ceea ce am ajuns să identificăm drept „bullying”.
Acest bullying m-a urmărit în clasele primare. Eram în plin regim comunist, iar cadrele didactice aveau obligația să combată orice urmă de Dumnezeu. Să nu fiu înțeles greșit, am toată admirația pentru învățătoarea mea, care, de altfel a fost un dascăl excepțional, însă pe mine, un copil de șapte anișori, m-a durut cumplit acel moment. A fost primul șoc emoțional din viața mea.
Mereu am observat că sătenii, și mai ales copiii, merg cu plăcere la biserică. Care considerați că v-a fost contribuția în comunitate, astfel încât oamenii din comuna Sălătrucu să rămână apropiați de Biserică?
Sunt 20 de ani de când am fost trimis preot la Sălătrucu de Jos. Acum realizez că eram doar un copil pe atunci. Aveam 21 de ani, eram deja căsătorit și mi se născuse deja primul copil, și eram încă student la zi, la Facultatea de Teologie, în anul II. De luni până vineri trebuia să fiu la cursuri, iar în weekend să-mi împart timpul între familie și biserică.
Din fericire, la Sălătrucu de Jos am găsit o comunitate închegată. Sălătrucenii erau oameni credincioși și au construit o biserică monumentală tocmai în comunism, când politica era să se dărâme biserici. Când am venit eu ca preot, se scurseseră de abia două decenii de când se construise biserica (1974-1977), iar cei mai mulți dintre cei care puseseră mâna și sufletul la construirea ei încă trăiau. Oamenii erau apropiați de Biserică. Nu aici am avut de lucru, ci alta a fost provocarea cea mare în parohia mea și anume prejudecățile legate de… culoarea pielii.
Situația s-a îmbunătățit simțitor, dar este loc și de mai bine. Ce am făcut eu în acest sens? Ca principiu de bază, i-am tratat cu egalitate pe oameni, indiferent de poziția lor socială sau de culoarea pielii. Iar acum mi-ai adus aminte de veșmintele de la biserică.
Este una dintre amintirile mele preferate de când mergeam cu bunica la biserică! Chiar mă simțeam special și sunt sigur că fiecare copil se simte așa.
Avem vreo 14 veșminte pentru copii. Dar pe tine te rog să îți amintești că nu am făcut niciodată un triaj al copiilor la intrarea în Sfântul Altar. Că avea fie pantofiori de lac sau teniși zdrențuiți, că era blond sau brunet, oricine era primit în bucuria de a fi cu mine în altar.
Ce vă place să faceți în timpul liber, mai ales că în această perioadă activitatea fiecăruia dintre noi este limitată?
Dincolo de vocația preoțească, sunt și eu doar un om. Cam ce le place tuturor să facă fac și eu. Citesc, ascult muzică sau călătoresc, îmi plac plimbările. Mai stau și pe Facebook. De când cu izolarea și cu distanțarea socială, mă ajută să mă rog mai des și mai mult. Dacă, înainte de ordonanțele militare, intram doar o dată pe zi în biserică, acum intru de câteva oriAsta trebuie să facă un preot, este o prioritate să se roage pentru oameni.
Că tot a venit vorba de pandemie, suntem în Săptămâna Patimilor și în așteptarea Paștelui, perioadă când mulți oameni se spovedeau și se împărtășeau. Ce efecte are pandemia asupra comunității?
Suntem în Săptămâna Pătimirilor Domnului, iar situația actuală ne face, vrând-nevrând, să gustăm și noi un pic din ce au trăit aceia pe care noi îi numim sfinți. Ei nu au fost fericiți în viețuirea lor pe Pământ, ba dimpotrivă, au fost prigoniți de contemporanii lor, iar în cele mai multe cazuri au plătit cu viața.
Suntem obligați să stăm acasă, dar nu suntem în lanțuri și în carcere. Suntem obligați la distanțare socială, dar nu suntem în situația de a folosi codul Morse pentru a comunica, ci avem nenumărate alte mijloace. Suntem constrânși din multe privințe cu toții, dar nu suntem biciuiți, nu suntem scuipați, nu suntem încoronați cu spini. Întotdeauna este loc de mai rău, așa cum întotdeauna este loc de mai bine. Asta să ne fie lecția! Suferim acum că nu putem ajunge la slujbă, că nu ne putem spovedi și împărtăși? Atunci, să o facem mai cu dăruire în momentul când se va putea!
Pe timp de pandemie, singurătatea este cea mai mare dramă.
M-ai întrebat ce efect are pandemia asupra comunității. Cel mai vădit efect este tristețea. Nu pot uita ziua de 22 martie, când am săvârșit ultima Sfântă Liturghie cu oamenii, iar ochii tuturor erau plini de lacrimi. Starea de singurătate este iarăși dramatică pentru ființa umană. Omul e făcut să trăiască în comuniune și comunitate, nu în singurătate. Sunt oameni care nu mai au pe nimeni, nici copii, nici parteneri de viață. Se mai bucurau și ei de întâlnirea duminicală din căsuța lui Dumnezeu sau mai primeau vizita unui vecin ori a preotului, dar să știi că singurătatea este cea mai mare dramă.
Ce efect are pandemia asupra profesiei mele? Efectele sunt pe două planuri, material și spiritual. Este știut sau mai degrabă nu este știut că preotul, prin lege, trebuie să își realizeze salarizarea prin fonduri proprii, adică din tot ce dau oamenii la biserică. Veniturile oricărei biserici sunt zero în această perioadă, în condițiile în care și preotul e familist și are copii de întreținut. Efectul cel mai puternic este cel spiritual. De prea multe ori ești nevoit, ca preot, în această perioadă să spui „nu”, să-i refuzi pe oameni. Din gura preotului nu ar trebui să iasă cuvântul „nu”. În atitudinea preotului nu trebuie să existe nicio urmă de refuz. Un „nu” ieșit din gura preotului poate însemna, pentru unii, sfârșitul unei lumi.
Poate fi considerat un păcat a spune „nu” din postura unui preot?
Trebuie să găsești soluții. Oamenii vin la tine pentru soluții.
Am observat că, recent, ați oferit alimente bătrânilor, dar și altor membri ai comunității. Puteți să îmi povestiți cum a început această acțiune?
Inițiativa a aparținut Maicii Starețe Liodora de la Mănăstirea Văleni. Cu siguranță urma să o facem, dar dumneaei a făcut primul pas imediat ce s-a impus izolarea la domiciliu. Aceste pachete au fost făcute din fonduri proprii și din bunăvoința altor oameni cu posibilități din comunitate. Ai pomenit de acest caz recent, dar trebuie să se știe că la ușa fiecărei biserici și la ușa oricărui preot vin foarte des oameni care cer ajutorul. Nu există lună calendaristică în care să nu avem măcar o solicitare din partea vreunei fundații. Tot așa, nu există săptămână, în care, la poarta mea sau la poarta oricărui preot să nu vină măcar un om, să ceară bani sau mâncare sau haine.
Pe lângă aceste situații particulare există, la nivelul patriarhiilor și episcopiilor, câteva aspecte filantropice mai de amploare pe care le susțin toate bisericile, toate parohiile, inclusiv noi. Oamenii se grăbesc să vadă și să critice doar veșmintele poleite și aparentul lux în care trăim. Ceea ce văd cei din societatea civilă prin aparițiile noastre la slujbe reprezintă doar 10% din ceea ce presupune preoția, restul de 90% e durere. La preot vin oameni, și vin pentru că nu le este bine, trăiesc drame. Vin ca să plângă la preot. Și bietul preot trebuie să dea antidotul, trebuie să aline, trebuie să încurajeze, iar după toate aceste drame la care se face părtaș, întors acasă, lângă copiii lui, trebuie să fie un om normal. Asta presupune preoția, dar am fost avertizați de Mântuitor în Evanghelii. El a spus: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea.
Pe lângă cei pe care i-ați menționat mai devreme, ați reușit să mobilizați și tineri pentru ajutorarea celor în vârstă. A fost dificil, ținând cont de interesul uneori scăzut al tinerilor pentru voluntariat?
În acțiunea aceasta recentă nu a fost nevoie să fac apel la voluntariat. Am mers noi, cei implicați, ajutați de cântăreții bisericești și de angajați ai primăriei. Dar vă pot spune, din alte împrejurări, că oamenii sunt receptivi la nevoia de voluntariat. și tinerii cu atât mai mult.
La fel ca și alți preoți, filmați slujba în biserica goală. Pot fi observate același har și aceeași dăruire, dar din păcate nu toată lumea din sat o poate viziona. Cum credeți că percep oamenii lipsa de la slujbele din aceste zile?
Am apelat la tehnologia care ne este atât de la îndemână, pentru a nu lipsi cu desăvârșire din viața credincioșilor. Da, transmitem online slujbele, pe cât e posibil. Este o soluție de moment, de criză, departe de ideal. Dar este mai bine decât deloc. Slujbele au fost rânduite și gândite în prezența și cu participarea oamenilor.
Slujba, în limbaj simplificat, este o convorbire cu Dumnezeu. Indiferent că sunt oameni prezenți sau nu, preotul tot asta face, vorbește cu Dumnezeu. Totuși, starea lui sufletească e afectată de biserica goală. Ceea ce simte preotul cu siguranță simt și oamenii, dar într-un context de normalitate erau prezenți în aceste zile la slujbele bisericii. Expresia care definește cel mai bine, cel mai exact această stare o auzim atât de des în această perioadă, și anume Parcă nu simțim că vin Paștele. Tot mai mulți oameni spun asta. E cumva laitmotivul sentimentului religios al pandemiei.
Cum priviți toată situația în care ne aflăm și care credeți că este cel mai important lucru pe care trebuie să îl luăm în considerare?
Privesc această situație ca fiind un efect al abuzurilor de tot felul pe care omenirea le exercită asupra acestei minuni care este universul. Universul este o minune, o operă de artă a unui meșter desăvârșit, care este Dumnezeu. Precizia după care lucrează acest univers este dumnezeiască. Cum să stea atâtea planete cocoțate în nimic timp de mii și milioane de ani? Dumnezeu este stăpânul acestui ceasornic imens care este universul. A sădit în existența universului niște legi după care funcționează totul perfect.
Omul, din păcate, în goana lui după confort, strică aceste legi, iar universul ripostează. Cum de nu a dispărut omenirea în atâtea milenii de existență? Nu a dispărut pentru că nu a atentat la acele legi de care aminteam. În ultimul secol, oamenii au provocat mai multe răni acestei planete decât ar fi avut ea în întreaga ei existență, modificând legile acestui univers. Noi nu suntem capabili să revenim la „setările din fabrică”. Așa văd eu situația de față. Cred că toți avem de învățat din asta.
Așa face omul când recurge la mutații genetice, își bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Omul secolului XXI intervine în genetică pentru a face din pui găină în câteva săptămâni, pentru a aduce un purceluș la 150 de kilograme în două luni. Curcanii ajung la 30 de kilograme, iar toate acestea sunt anomalii. Din păcate, aceste procese sunt ireversibile și ne vor costa scump la un moment dat. Totul se va distruge. Noi trebuie să fim echilibrați, să respectăm cadrul minunat care este planeta Pământ. Stă în puterea fiecărui om să facă măcar un pic în acest sens, de la simplul fapt de a nu arunca o pungă de plastic în poiana verde sau pe malul unui râu.
La Sălătrucu de Jos nu vom împărți Lumină din poartă în poartă.
Lumina Învierii trebuie să ajungă în casele tuturor. Credeți că niște voluntari v-ar putea ajuta să duceți Lumină oamenilor din poartă în poartă, este mai sigur să nu fie dusă Lumina, pentru a evita orice formă de contact?
Au fost discuții peste discuții în această privință. S-a ajuns la soluția ca, în fiecare parohie un număr de maxim cinci voluntari să ducă lumina din poartă în poartă. Personal, sunt împotriva acestei practici, fiind sigur că toate îmbolnăvirile și decesele ulterioare vor fi puse în cârca bisericii. La Sălătrucu de Jos nu vom împărți Lumina din poartă în poartă.
Povestiți-ne o întâmplare frumoasă din experiența de preot, o întâmplare care vă motivează să continuați cu inima ușoară.
Îmi e greu să pomenesc o întâmplare anume. Întâmplările frumoase sunt oamenii frumoși pe care îi întâlnim, din păcate din ce în ce mai puțin. În urmă cu vreo 20 de ani, când am început eu preoția, oamenii se înclinau și își descopereau capul când întâlneau un preot pe stradă. Astăzi, dacă ieși în oraș, să zicem, în „uniforma” preoțească, este adesea un act de mare curaj, pentru că e imposibil să nu primești măcar o jignire din partea cuiva.
Societatea secularizată de azi pune preț pe ceea ce un om sau o categorie socială produc ca bunuri. Preoții sunt etichetați ca paraziții lumii moderne. Lumea de azi nu pune preț pe educația și conduita morală, pe care biserica le sădește în conștiințele oamenilor. Uite, tu ești o experiență frumoasă din experiența mea pastorală, tu, care, din mulțimea de oameni cu care ai avut experiențe de tot felul, te-ai oprit la mine ca la un fel de model. Îți mulțumesc pentru apreciere și da, ești un motiv de a mă face să merg mai departe cu inima mai ușurică.
***
Cuvintele preotului m-au emoționat și mi-au arătat încă o dată cât de important este un preot într-o comunitate, dar și cât de importanți suntem noi, fiecare în parte, pentru sufletul acestuia. Sfaturile preotului Bogdan vor rămâne în sufletul meu, și trag nădejde să ajungă și la cititorii pentru care au însemnătate.
