Vizionarea începe cu o scenă promo care se potrivește perfect cu tema Interno 167. O plajă. Oameni care nu cunosc grija, fiind extaziați de diferite „senzații”, iar, brusc, de pe deal, apar soldați înarmați. Liniște. Calmul mării, iar masa, unde mai înainte fuseseră petrecăreții, e goală.
Cred că e un mod foarte bun de a rezuma viața oamenilor din Napoli. Mai exact, al celor care locuiesc în clădirile Le Vele di Scampia, pe care le putem vedea în următorul cadru, alături de mai multe mesaje scrise pe ziduri. Din punct de vedere arhitectural, clădirile sunt considerate ca fiind capodopere construite în anii ’60 – „Arată ca doi Vezuviu” cum spune un personaj. Cu toate acestea, starea generală pe care ți-o dau îți aduce aminte de degradarea combinată cu un ușor dispreț al sorții. Par desprinse dintr-un „Sfârșit al Lumii” (aluzie la teatrul de păpuși unde personajul negativ este monstrul numit Sfârșitul Lumii).
Recunosc că am fost atrasă de film pentru că am o afinitate pentru Napoli – afinitate legată și de echipa de fotbal, dar și de oamenii din zona respectivă. Am avut mereu o curiozitate pentru zona aceasta „periculoasă” a Italiei. Chiar am intrat la un moment dat și în contact cu napolitan. O zonă a contrastelor. Exact ca și filmul.
Problemele și normalitatea
Un lucru care mi-a atras atenția au fost mesajele de pe ziduri. De la „Non siamo noi il problema” (Nu suntem noi problema), până la simplele inscripții INT alăturate de diferite numere. Deși aflate într-o situație în care siguranța nu putea urca la cote maxime, familiile aflate în Vele se adaptaseră la modul acesta de viață. Micile momente recreative, precum jocul de Bingo (unde sala era arhiplină) sau teatrul de păpuși, aduceau locatarii într-o urmăde normalitate.
Citește și: „Mănâncă tot din farfurie” și atârnă de un fir de ață
Au fost multe momente în care eram uimită de cum se îmbinau anumite elemente rurale în așa-zisa suburbie urbană. Povestea bătrânei despre capre și gluma absolut genială când a spus că atunci când era mică bea laptele cald, direct de la capră. Ulterior, a adăugat că îi punea și zahăr, și cafea. Această tentă de substrat cu cafeaua apare pe tot parcursul filmului. Toată lumea bea shoturi de cafea.
Totodată, faptul că filmul ne arată diferite categorii de vârstă, ne aduce și mai aproape de viața Velelor. Chiar dacă am văzut oameni tineri, mai apropiați de vârsta mea, privind în retrospectivă realizez că aceia mai în vârstă au fost, de fapt, cei care mi-au provocat compasiunea legată de acel stil de viață.
Puterea ciocanelor
Legat de componenta tânără a Scampiei, vedem spre finalul filmului un moment contrastant. După teatrul de păpuși unde copiii cartierului cântaseră și bătuseră din palme (deși pe cântece cu niște versuri aproape sinistre), următorul cadru ne arată un grup de băieți ce aveau ciocane în mână și spărgeau o masă. Ulterior vedem că aranjează lemnele în forma unui fort, dar intuiția nu a fost de partea mea, pentru că „lucrarea” urma să devină doar un alt act de vandalism: un foc, mai exact.
Citește și: „Rugăciunile lui Delphine”: O poveste de viață spusă în 90 de minute
Câteodată mi-a adus aminte de viața românească de la bloc. Cu doamnele care stau la scară și vorbesc, cu serile de Bingo (în cazul nostru erau seri de șeptică), cu bătrâna care a plecat de la o viață boemă și a venit să stea la bloc, cu oamenii care nu au cea mai bună reputație, dar îți dau „bună ziua” și lista poate să continue. Parcă erau anii 2000, când toată lumea visa la „American Dream”.
Realitatea napoletană
Dacă luăm în calcul și partea teoretică a cinematografiei, vedem că nu e un film care vrea să-ți ofere suspans sau adrenalină. Culorile se aseamănă mult cu realitatea: griul blocurilor care a înlocuit culoarea pe care acestea au avut-o la început, dar care încă există prin graffiti. În același timp imaginea nu se mișcă brusc, oferindu-ți timp să te familiarizezi cu imaginile (fie ele plăcute sau nu) și ajutându-te să te integrezi în mini-universul din Scampia. Singurul moment muzical este la final, când bătrâna de care v-am povestit mai sus fredonează o melodie.
La un moment dat vedem un personaj cu o cicatrice la ceafă, care se uită printr-un binoclu către blocuri. Spionează momentele de zi cu zi ale oamenilor. Exact ca și spectatorii filmului. Ne-am uitat printr-un binoclu și am putut vedea mai multe decât am fi văzut cu ochiul liber. Recomand cu drag vizionarea filmului INTERNO 167, pentru că poți vedea realități la doar câteva sute de kilometrii de tine, realități actuale și contrastante.
One World Romania este primul festival de filme documentare din România. Anul acesta se concentrează pe tema ecologiei, în special pe solul fertil, care este pe cale de dispariție. Perioada de desfășurare a componentei online a festivalului este de pe 23 până pe 31 mai, așa că nu ezitați să vedeți ecranizări unice chiar din confortul propriului fotoliu.
Un material realizat de Ioana Stănișor (departament #cinematics) 
Biletele la INTERNO 167 se pot achiziționa de aici.
Editare: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi