Al doilea film pe care l-am vizionat în cadrul ediției de anul acesta a festivalului One World Romania a fost Înfruntând întunericul, în regia lui Jean-Gabriel Périot. Pelicula face parte din secțiunea Alegeri.
Asemenea efectului fluturelui, concept care urmărește modul în care până și cele mai mici și inofensive alegeri ale noastre pot avea efecte considerabile asupra viitorului nostru, filmele din această secțiune explorează deciziile, în toată măreția și imprevizibilitatea.
Înfruntând întunericul caută să înțeleagă ideea de alegere în contextul Războiului bosniac (1992-1995). Filmul se împarte în două părți. Prima este un montaj de videoclipuri homemade, realizate de cinci tineri regizori amatori, care-și documentează viața în timpul asedierii orașului Sarajevo. A doua este o întâlnire între Périot și aceiași cinci cineaști, 30 de ani mai târziu. Fiecare dintre ei primește câte un iPad, pe care își urmăresc apoi propriile înregistrări, oferind puțin context pentru fiecare videoclip.
Asta este realitatea?
Războiul bosniac, cunoscut și ca Războiul din Bosnia și Herțegovina, a reprezentat unul dintre cele mai sângeroase conflicte armate internaționale ale secolului XX. Rezultat în urma destrămării Iugoslaviei, conflictul a pornit ca urmare a desprinderii Sloveniei și Croației de fosta Republică Socialistă.
Urmând acest trend, Bosnia și Herțegovina a organizat un referendum pentru independență, între 29 februarie și 1 martie 1992, cu o majoritate covârșitoare dintre voturi (99,7%) în favoarea unui stat suveran. Bosnia și Herțegovina și-a declarat independența, aceasta fiind recunoscută de către Comunitatea Europeană la 7 aprilie 1992.
Cu toate acestea, sârbii bosniaci, ortodocși, unul dintre cele trei grupuri etnico-religioase principale din Bosnia și Herțegovina, alături de croații catolici și bosniacii musulmani, au boicotat referendumul pentru independență. După proclamarea independenței, au demarat o serie de conflicte violente, motivate de ură, pentru menținerea unui stat sârb pur din punct de vedere etnic. Un exemplu notabil este Masacrul de la Srebrenița, din iulie 1995, care a dus la uciderea a peste 8000 de bărbați și băieți musulmani. Susținuți de guvernul sârb al lui Slobodan Milošević, sârbii bosniaci au fost conduși de Radovan Karadžić. Acesta a fost ulterior acuzat de crime de război și genocid în cadrul războiului.
Citește și
Jaffa – Mecanica portocalei, steaua Orientului | One World Romania 2024,
o altă cronică de film scrisă de Maya Tudor în cadrul acestui festival
Consensul general indică începutul războiului ca fiind 6 aprilie 1992, ca rezultat al tensiunilor deja crescute după mișcările de independență slovene și croate, și organizarea referendumului bosniac. Cu o zi înainte, pe 5 aprilie, a fost instaurat asediul din Sarajevo, capitala Bosniei și Herțegovinei. Acesta nu s-a sfârșit decât la 29 februarie 1995, marcând aproape patru ani de izolare socială și culturală. Ce este interesant la modul în care videoclipurile din prima pate a filmului sunt intercalate este cum Périot alternează momente de-o adevărată intensitate psihică și emoțională cu momente de zi cu zi din timpul războiului.
Oamenii încercau să ducă o viață normală, în ciuda atacurilor. După ce privim îndeaproape cum clădirea guvernului bosniac din Sarajevo este bombardată, vedem cum cinefilii locali se strecoară să intre la proiecțiile unui cinematograf bine ascuns de vizorul lunetiștilor. În universul lor restrâns, există două alegeri posibile: ori te adaptezi, ori ești înfrânt.
Zâmbete și praf de pușcă
Întâlnirile regizorului cu cei cinci autori ai videoclipurilor au avut loc fix unde au fost realizate acestea. Călătorind dintr-o parte în alta a orașului Sarajevo, în special a cartierului Dobrinja, suntem martori la cinci povești diferite. Deși uniți prin dragostea față de cultură și apartenența la comunități similare, firele narative ale cineaștilor nu se suprapun. Fiecare are o istorie individuală.
Ce m-a marcat profund a fost faptul că s-au putut întoarce în acele locuri atât de pătate de amintirea războiului. Jean-Gabriel Périot explorează puterea terapiei prin expunere. Arată cum e posibil ca întoarcerea într-un loc marcat de suferință să fie, totodată, vindecătoare. Puși în fața faptului împlinit, supraviețuitorii relatează cu ușurare evenimente care, pentru mine, dar și pentru restul publicului, pot cauza fiori. Unul dintre ei povestește cum, aflat în prima linie pe front, nu putea face altceva decât să observe și să se gândească la ce îl înconjura – o apăsare mentală teribilă.
Tocmai pentru că pericolul era imprevizibil, dar totuși iminent, tinerii luau camera în mână și filmau. Filmau orice. Filmau petreceri ținute în întuneric, în subsoluri de bloc, datorită penelor de curent. Filmau videoclipuri muzicale: experiența balcanică fundamentală, eliberarea tuturor frustrărilor și angoaselor sufletești prin bătaia unui covor, era acompaniată de melodia, Sinking a celor de la The Cure. Autorul elaborează, mai târziu în film:
it was the only song which could describe how I felt at that time”.
Filmau copii jucându-se printre cadavre și pauze de masă între sesiuni de manevrat mitraliere. Erau adolescenți normali, cu preocupări normale și dorințe normale, ce-și doreau să țină un jurnal video al împrejurimilor mai puțin normale.
Vrei să citești mai multe cronici de film și să ne susții?
The camera was a weapon”, afirmă unul dintre ei în a doua porțiune a filmului. În fața unor tensiuni care nu păreau să dispară, cea mai bună apărare o reprezenta dragostea față de cultură și dorința de a lăsa ceva în urmă.
Ni se povestește cum, întrebați de către jurnaliștii străini ce și-ar dori să primească de peste granițe de la aceștia, locuitorii din Sarajevo nu cereau niciodată mâncare. În schimb, doreau să primească muzică, filme, nou lansate.
Există o lecție de pozitivitate și optimism la baza filmului: în ciuda alegerilor făcute, clipa trebuie trăită, iar momentul prezent apreciat. Creatorii filmulețelor recunosc că se puneau în pericol prin filmările făcute. Însă alegerea le aparținea: nu puteau da înapoi. Era necesar, mai presus de orice, ca lumea exterioară să vadă cu ce se confruntau ei. Această lume exterioară părea prea puțin interesată de situația dramatică de la Sarajevo, și din Bosnia în general. Printre mărturiile făcute de părinții disperați să-și revadă copiii, riscându-și viețile să calce frontierele orașului, aflăm un adevăr dur. Comunitatea internațională nu făcea tot ce le stătea în putere pentru a-i ajuta pe acești oameni.
Era mai ușor să aștepte ca ei să-și rezolve singuri conflictul, chiar și atunci când era evident că acest lucru nu era posibil. Mâhnirea resimțită la adresa marilor puteri este palpabilă în poveștile spuse de regizori. Așadar, cum este posibilă supraviețuirea, atunci când lumea pare să te fi uitat, dacă nu rămâi pozitiv? E posibil să nu înnebunești, știind că pământul de sub blocul tău devine mormânt colectiv pentru sute de oameni, dacă nu rămâi optimist?
Gânduri de final
Toți cei cinci regizori sunt aici, astăzi, datorită alegerilor făcute. Nu doar că au ales să filmeze viața lor pe timp de război, dar au ales să rămână plini de speranță, să creadă în ziua de mâine. Înfruntând întunericul este un prim exemplu de documentar făcut ca la carte.
Relativ simplu din punct de vedere conceptual, este complex din punct de vedere al emoțiilor resimțite prin intermediul celor care și-au folosit camera ca pe o armă. Modul în care ei aleg să-și confrunte traumele cu zâmbetul pe buze, deși vizibil emoționați (cum ar putea să nu fie?!) s-a dovedit a fi emoționant și pentru mine, dar și pentru restul spectatorilor.
O cronică scrisă de Maya Tudor (departament #cinematics)
în cadrul festivalului One World Romania 2024
Editare de Alexandra Stancu
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Pătrașcu