Vise de mărire, aroganță, naivitate, jocuri de culise și un ritm nebun al vieții sunt ingredientele unei povești cum numai Balzac putea să scrie, iar un regizor cu talent să transpună într-un film. Așa că, dacă nu sunteți slabi de inimă și dacă aveți răbdare pentru un film lung (spoiler alert), citiți în continuare cronica unui eșec anunțat.
Independența Film a lansat în cinematografe Iluzii pierdute / Illusions perdues, o adaptare modernă și energică a romanului lui Balzac, câștigătoare a șapte premii César. Cuvintele-cheie sunt presă coruptă, mașinațiuni politice și fake news. Practic, cam ca-n zilele noastre, doar că avem costume și coafuri superbe, iar printre actori se regăsesc Cécile de France, Xavier Dolan sau Gérard Depardieu.
V-ați visat vreodată mari autori de poezii sau romane? Ați încercat să scrieți și ați fost apreciați în mica voastră localitate, ceea ce v-a făcut să aveți o părere foarte bună despre voi? Apoi ați vrut recunoaștere la un nivel mult mai mare, dar v-ați lovit de realitate? Creațiile voastre nu erau așa de impozante și revoluționau nimic? Acestea sunt câteva dintre ideile-cheie ale filmului Iluzii pierdute, o producție în care se pune în scenă unui roman vechi de aproape 200 de ani. Ca să fiu mai precis, a unor părți dintr-un roman apărut în trei volume, dintre care filmul abordează doar două.
Mărirea și decăderea lui Lucien Chardon (Benjamin Voisin), care se prezenta cu insistență sub numele de Lucien de Rubempré, ne poartă de la viața simplă, de provincie (acțiunea începe în Angoulême, localitate din Aquitania) la nebunia Parisului la început de secol XIX. Era un Paris care-și regăsise gustul pentru jocurile aristocrației, dat fiind că acțiunea e plasată după restaurația Bourbonilor (după 1815), efervescent, cu o viață artistică incredibilă și un puternic rol al presei.
Cât de importante erau ziarele atunci ne-o arată filmul, uneori într-un mod exagerat, cât și cartea (scrisă între 1837 și 1843). Pentru că ambițiosul Lucien Chardon, de la tânăr doritor de a se remarca literar prin poeziile sale, ajunge, pentru scurt timp, jurnalist. Ceea ce în film n-apare, dar printre rândurile cărții regăsim, este ideea de prăpastie între ceea artist și jurnalist. „Când ai ajuns ziarist, înseamnă că ți-ai vândut sufletul” este o frază întâlnită nu doar în Iluzii pierdute, ci și în Moș Goriot.
Gazetăria, printre toate combinațiile posibile și imposibile din acea vreme, dă putere unui tânăr care vrea să se afirme. Dar tot puterea îi ia mințile, din cauza banilor care vin și a influenței publice. Ca scurtă paranteză, în perioada Republicii a II-a Franceze, a Imperiului, apoi a Restaurației, ziarele au avut o forță impresionată, fiind vândute în tiraje mari. Împărțite între regaliste și republicane, puteau îngropa politicieni, oameni de afaceri și artiști. Un loc important îl aveau marii jucători din domeniul bancar, burghezia înstărită, cei care puteau asigura fluxul banilor atât către aristocrați (de care erau disprețuiți), cât și către oamenii simpli sau în plină dorință de afirmare.
Lucien e descoperit, șlefuit și lăsat pradă tentațiilor pariziene de alți tineri care, la rândul lor, s-au visat mari scriitori. Însă, spre deosebire de Lucien, au știut cum să-și joace bine cărțile, să nu cadă pradă vorbele frumoase spuse de cei din jur. Mai ales, au știut să fie mereu atenți la jocurile de culise. Pentru că, în acest peisaj parizian, jocurile de culise sunt totul – de la posibilitatea primirii la evenimentele aristrocrației la succesul unei piese de teatru, un succes literar sau linșarea unor ariști/politicieni în paginile ziarelor.
Talentul de ziarist, recunoscut de la început mai ales de mercenarii din domeniul artelor și gazetăriei, nu are rol și de „spate” când problemele vin în cascadă. Pe acestea vă lăsăm să le descoperiți rând pe rând. Pentru că aveți timp. Filmul durează două ore și jumătate, așa că trebuie să vă înarmați cu răbdare. Exagerările din ecranizare mi s-au părut bine aranjate. Povestea curge cu scene bine alese, cu toate că punctul culminant și deznodământul au fost abordate în doar câteva minute.
Actorii aleși mi-au plăcut, fiind foarte expresivi pentru o parte din Comedia umană a lui Balzac, un univers din care pot fi țesute sute de povești. Mi-a plăcut filmul, mai ales că, din întreaga operă a lui Balzac, Iluzii pierdute este cartea mea preferată. Acum, producătorii pot decide dacă vor face o continuare, pentru că resurse de inspirație încă există. Se pot lega de alte povești de mărire și decădere din Parisul începutului de secol XIX. Așa că așteptăm și un Moș Goriot, dacă tot am avut parte de iluziile lui Lucien.
Radu Eremia s-a desprins pentru o scurtă perioadă de rolul său de editor pe platforma noastră și a scris cronica despre Iluzii pierdute, o adaptare despre care știm și noi că i-a plăcut. Articolul a fost editat și aranjat în pagină de Iulia Dromereschi, iar fotografiile fac parte din portofoliul media al Independența Film. Găsiți pelicula în cinematografele din întreaga țară și vă invităm să o vizionați!
