Anul acesta, în cadrul ediției a 17-a a Festivalului de film documentar și drepturile omului One World Romania, s-a urmărit tema centrală a alegerii. Filmele proiectate s-au concentrat în jurul ideii de alegere ca pivot al desfășurării viitorului, societății și comunităților internaționale.
Cu atenția direcționată, în special, asupra status quo-ului ce rămâne în urma deciziilor luate de noi ca indivizi sau parte a unui colectiv, există un puternic sentiment politic, dar și socio-analitic ce dictează tonul ediției. Dintre aceste filme sociologice, cu caracter analitic, face parte și Ierusalim(uri), sindromul borderline, regizat de documentaristul israelian Eyal Sivan.
Orașul Sfânt al meu și-al tău, dar mai mult al lor
În doar 65 de minute, Ierusalim(uri), sindromul borderline reușește să alcătuiască un mozaic fascinant de teme și simboluri, ușor abstract în ceea ce își dorește să livreze. Prin alipirea diferitelor straturi stilistice și analitice din punct de vedere social, filmul devine, în esență, un mix de ficțiune și documentar. Făcut la zece ani după ce Sivan a părăsit Ierusalimul pentru Paris, ia forma unei plimbări nocturne în Ierusalim, aproape amorțită și somnoroasă, surprinsă la persoana întâi.
Nu-l vedem pe cel din spatele camerei, fapt ce permite publicului să fie transpus în universul lui. Acest lucru este susținut și de filmul de 16mm, o alegere extraordinară din punct de vedere estetic și stilistic. Acest format îngustează câmpul vizual al spectatorului, menținând o anumită intimitate și apropiere față de fiecare colțișor și alee îngustă ale Orașului Sfânt. Astfel, se accentuează dorința lui Sivan de cunoaștere îndeaproape a Ierusalimului autentic.
Ideea centrală a filmului provine de la fenomenul cunoscut sub numele de sindromul Ierusalim. Fenomenul este aidoma unei psihoze ce s-a observat la turiștii și pelerinii cuprinși de febra religioasă a locurilor sfinte. Deși este un fenomen observat încă din secolul nouăsprezece, cazurile sunt rare, totuși intense ca simptome. Cei ce suferă de această tulburare pot ajunge să aibă gânduri obsesive, recurente, puternic religioase.
Diagnosticele orașului
Titlul se află în strânsă legătură cu această idee, sindromul Ierusalim împletindu-se cu sindromul borderline, având însă un înțeles diferit în acest context. Regizorul subliniază ideea de existență a mai multor Ierusalimuri: al localnicilor, la rândul lor divizați din punct de vedere etnic și religios, și al turiștilor. Orașul primește astfel un diagnostic distinct: o tulburare de personalitate, cauzată de conflictele la care este supus prin împărțirea sa în est și vest, între creștinism, iudaism și islam, între latura sa comercială și sinele autentic.
Documentarul își dorește, prin întoarcerea la origini a lui Sivan, să surprindă viața de zi cu zi dincolo de prejudicii, dincolo de fațada comercială. Așa cum a remarcat el însuși în timpul sesiunii de Q&A de după proiecție, turismul religios în masă a dus la fetișizarea Ierusalimului, fiind adus la nivelul de concept.
Regizorul și-a dorit să exploreze această idee de posesivitate și atașament nesănătos față de un obiect sau concept. A observat cum orașul tinereții lui trece din posesia celor care-l populează în posesia celor care-l vizitează. Aceștia nu se străduie să-l înțeleagă pentru ceea ce este cu adevărat. Pierzându-și identitatea centrală, orașul ajunge să fie aruncat de la o ,,tabără” la alta. Oricine pune piciorul în Ierusalim ajunge, cumva, să simtă că i se cuvine. Devine din ce în ce mai imposibil de privit în totalitatea sa.
Un altfel de pelerinaj
Pentru a realiza filmul, Eyal Sivan s-a asigurat că străbate întregul oraș, de la piețe și săli de fitness până la sinagogi și clădiri istorice, fie că i se permitea sau nu. Uneori era privit cu dezaprobare și condamnat, alteori era acceptat cu îndoială. Însă chiar acesta este lucrul ce diferențiază Ierusalim(uri), sindromul borderline de alte documentare. Cu bune și cu rele, ilustrează realitatea Ierusalimului pentru toate comunitățile ce-l alcătuiesc.
Există două scene care mi-au rămas întipărite în minte. În prima, vedem cum vânzătorii dintr-o piață sunt obligați să-și închidă tarabele, pentru că se apropie sabatul. Li se spune, în repetate rânduri, să stingă lumina. Auzim și un semnal sonor, puternic și apăsător. Din toată această febră ce cuprinde piața la ora închiderii reiese un aspect important: dorința păstrării unei reputații față de străini și necunoscuți.
Citește și: DokStation 2023 | „Joan Baez: I Am A Noise”. Regina muzicii folk contemporane
Graba aproape maniacală cu care luminile se sting și vânzătorii își strâng marfa arată impresia de perfecțiune care, deși nu aduce niciun atribut pozitiv orașului, trebuie menținută pentru păstrarea imaginii sale pure.
A doua scenă se petrece într-o sală de fitness. În timp ce privim un grup de bărbați cum fac bodybuilding, auzim pe fundal muzica legendarei cântărețe libaneze Fairouz. Acest contrast puternic dintre ultrafeminitate și ultramasculinitate conturează perfect portretul unei societăți a extremelor. Este darnică față de cei care-și exprimă cu mândrie masculinitatea și mai puțin blândă cu cei care își asumă sensibilitatea unei hiperfeminități. Tendința este ca oricine nu se conformează acestor manifestări de gen extreme să fie judecat pentru că nu este îndeajuns de masculin sau feminin.
Ierusalim în chip de femeie: o altă latură
Ierusalim(uri), sindromul borderline prezintă, pe lângă partea documentară, si o parte fictivă. În feminitatea sa, Ierusalimul ia forma unei femei cu sânii pictați în auriu și o senzualitate asumată. Naratorul ia, de data aceasta, forma unui băiețel care descoperă femeia care întrupează domurile aurite ale orașului, și formele rotunde, fine ale clădirilor istorice.
Felul în care Eyal Sivan alege să intercaleze imaginile profund feminine cu acelea filmate de naratorul adult în oraș, în piețe pline de carne halal. Forfota unei metropole pe timp de zi scoate la iveală o tristețe neînțeleasă. Femeia mărturisește că a fost violată de 18 ori, fapt pe baza căruia regizorul a elaborat la sesiunea Q&A: violul reprezintă abuzul la adresa Ierusalimului. Este un abuz comis de cei care îl vizitează, cei care îl corup sau cei care luptă pentru a intra în posesia lui.
Citește și: Les Films de Cannes a Bucarest 2023 | „Close Your Eyes” – O călătorie plină de nostalgie
Fiii rezultați din abuzul ei sunt locuitorii orașului, născuți și crescuți în Ierusalim, prea orbiți de conflictele intergeneraționale și interreligioase pentru a aprecia orașul la adevărata sa valoare. Întorcându-se la „mama” lor, dorindu-și acceptarea sa, Ierusalimul le arată aceeași lipsă de compasiune pe care și ei i-au arătat-o.
Gânduri de final
Ierusalim(uri), sindromul borderline este un film complex. Se desfășoară pe o multitudine de planuri. Reprezintă povestea unui oraș rănit de cei care ar trebui să-i arate iubire. Ia forma unei pelicule experimentale, pline de viață, dar și de suferință. Mi-a plăcut foarte mult nu doar coloritul specific filmelor anilor ’90, dar și modul în care scenele sunt puse cu mare atenție cap la cap.
Deși nu este un film politic, tendințele pro-palestiniene ale lui Sivan par evidente. Palestinians say: we belong to this place. Israelians say: this place belongs to us. Totuși, filmul lasă spectatorilor dreptul la libera interpretare, rămânând neutru din punct de vedere politic, chiar și la vremea respectivă. Regizorul mai afirmă: Jerusalem is boiling now – it’s not a pressure cooker anymore.
Povestea dramatică, mai relevantă ca niciodată, a acestui oraș plin de mister, spusă în Ierusalim(uri), sindromul borderline reprezintă o experiență cinematografică necesară. Ne ajută, poate, să înțelegem kilometrul zero al conflictului israeliano-palestinian.
O cronică scrisă de Maya Tudor
Editare & corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Radu Eremia