o mama cu doi copii este insotita de o voluntara imbracata in culorile ucrainei
Ilustrație originală de IOANA STĂNIȘOR

„Pentru noi o fărâmă, pentru ei o minune”: Un grup de voluntari vâlceni s-au unit pentru Ucraina

La jumătatea lunii februarie 2022, Georgiana pleca de la job. Visa la trei luni de pauză, în care să-și reîncarce bateriile și să își planifice următorii pași.

Relaxarea s-a lăsat însă așteptată, pentru că ea și cele două fetițe ale sale s-au îmbolnăvit de covid. S-a dezmeticit la începutul lui martie. Ucraina era în război, iar pe Facebook fusese creat grupul Uniți pentru Ucraina. „Am scris inițiatorilor grupului să văd dacă au nevoie de ajutor și mi s-a spus că da. Așa am ajuns să nu dorm noapte de noapte, fiindcă să ajuți îți intră în sânge și nu te mai oprești”, spune ea.

Dacă la început ajuta de la distanță, curând ucrainenii au ajuns și în județul Vâlcea. Așa a cunoscut-o Georgiana pe Katya, care venise împreună cu fetița ei, cu mama, cu bunica și cu trei pisici. „Am început s-o iau cu mine peste tot și am vorbit cu tot mai mulți oameni, deseori alături de ea. Așa m-am extins.”


fata cu spatele sta la o masa joasa si vorbeste la telefon
Ilustrație originală de IOANA STĂNIȘOR

 

Georgiana a început să contacteze persoane juridice. ONG-uri care puteau oferi sprijin. A creat o bază de date, la care să apeleze în caz de urgență. „La un moment dat, am sunat pe cineva din Bacău care avea o pensiune în care oferea cazare. Apoi m-a sunat el să-mi spună că are nevoie de autocare, fiindcă era la Chișinău și trimitea oameni în țară. I-am găsit 4-5 autocare. Apoi am început să-l sun iar, fiindcă doream conexiuni în vămi. Mi-a făcut legătura cu Nicoleta, voluntară la Moldexpo, care mi-a făcut și ea legătura la vama Palanca, și așa am reușit să aduc oameni”, relatează mai departe Georgiana.

Palanca (Palanka) este un sat din raionul Ștefan Vodă. Este punctul cel mai estic al Republicii Moldova, la graniță cu Ucraina. De la izbucnirea războiului în Ucraina, a fost unul dintre cele mai solicitate puncte de tranzit, aflându-se la aproximativ 60 de kilometri de Odesa.

„Pentru noi o fărâmă, pentru ei o minune”

Georgiana le-a cunoscut apoi pe Alina și pe Larisa, voluntare la Fundația Rebenciuc, care aveau în grijă ucrainenii ajunși în județ, însă în mediul rural. „Am creat un centru de donații, iar ucrainenii noștri s-au organizat într-un grup. Acolo se anunțau între ei. Sau veneau la noi, dacă eram cu Katya și o auzeau vorbind în ucraineană. Veneau la sediu, ne spuneau ce nevoi au și unde stau. Practic, s-au adus unii pe alții.

Voluntari precum Georgiana sunt puțini în Vâlcea, iar ce-i mai greu apasă pe umerii „fetelor de la Olănești”. Printre dificultățile despre care povestește ea, la începutul crizei, s-au numărat lipsa gelurilor de duș, a produselor de igienă intimă, a alimentelor și medicamentelor, sau a medicilor care să ofere consultații gratuite. „Prima dată când m-am hotărât să fac ceva, am luat legătura cu primăria unei localități înfrățite cu una din Ucraina. Pe atunci, toată lumea se ducea cu donații la graniță”, își amintește Georgiana.

A discutat cu primarul satului Ostrița, Vasile Țurcan, care a făcut un necesar. Dinspre Vâlcea a pornit o mașină mare, cu remorcă. „Noi ne-am cerut scuze, ni se părea puțin. Dar el era foarte bucuros. Pentru noi părea o fărâmă, pentru ei era o minune.

Satul Ostrița din raionul Herța, regiunea Cernăuți, are o populație majoritar română. Situat pe malul râului Prut, este înfrățit din 2018 cu localitatea vâlceană Costești. Aceasta din urmă este o comună compusă din patru sate și se află în zona superbă cunoscută drept Oltenia de sub Munte.

Mulți ucraineni nu au la ce să se întoarcă

Cei mai mulți dintre ucrainenii care au ajuns în Vâlcea insistă că doresc să se întoarcă în țară. „Să se întoarcă, dar când vor fi în siguranță. Unde să te întorci acum în Nikolaiev? S-o iei de la zero, să construiești? La Olănești se află un tată cu o fetiță cu autism. Este primul ucrainean care s-a angajat în Vâlcea. Fetița face terapie. Dacă ești într-o situație ca asta, cum o iei de la zero?” se întreabă Georgiana.

Pentru oamenii tineri, care nu au copii, poate fi o soluție să revină și să ajute la reconstrucție, este de părere ea. Cei mai mulți dintre ucrainenii din Vâlcea sunt însă femei cu copii, cu diverse probleme de sănătate, la capătul puterilor. Unde mai pui șocul post-traumatic, pentru că fiecare este afectat într-o anumită măsură.

Am fost la o întâlnire la București, organizată de ANAIS. Fetele de acolo mi-au promis că ne ajută cu servicii de terapie online ori de câte ori avem nevoie”, explică Georgiana. „Mai avem o fată a cărei mamă este psihologă. Ne-a zis că nu poate face foarte mult, dar se descurcă.

 

Ce este ANAIS

ANAIS este o asociație înființată la finalul anului 2011, al cărei scop principal îl reprezintă promovarea, respectarea și apărarea drepturilor femeilor, copiilor și tinerilor. În criza umanitară generată de războiul din Ucraina, a militat activ și s-a implicat direct în adaptarea ajutorului și sprijinului la prevalența de gen a persoanelor refugiate.

 

De mare folos ar fi și un sprijin specializat în confruntarea cu situații medicale aparte. În jurul zilei de 1 mai, în autogară au fost găsiți o mamă împreună cu băiețelul ei de nouă ani. „Au spus că stau doar două zile și au primit camere la o pensiune din zonă. Pentru că nu vorbeau engleză, am fost să-i văd cu Katya, care a vorbit cu ea. Au spus că ar dori să rămână, așa că am mutat-o la o altă pensiune, lângă Râmnic.

Urmarea este parcă desprinsă dintr-un film. La mutare, din pașaportul mamei au căzut niște documente, pe care Katya le-a ridicat și le-a citit. S-a schimbat la față și i-a făcut semn Georgianei să iasă. Potrivit hârtiilor, mama băiețelului făcea tratament în urma dependenței de metadonă și era seropozitivă. Băiețelul era perfect sănătos și ea renunțase la orice substanță de când aflase că era însărcinată.

Metadona a fost sintetizată în Germania, în 1937, iar efectul său durează între 24 și 72 de ore, în funcție de doza administrată și de metabolismul persoanei care urmează tratamentul. Este indicată în tratarea toxicodependenței de heroină (sursa: Sfatul Medicului).

„Nu poți să știi cum a ajuns omul unde-a ajuns și nu ai voie să judeci”

Georgiana a lucrat câțiva ani în Anglia, în domeniul farmaceutic. A explicat că acolo primești o rețetă pentru tratamentul potrivit și vii să-l ridici săptămânal. Pe rețeta mamei din Ucraina scria mai avea tratament până pe 1 mai, ori era 30 aprilie. „Am intrat în panică și primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun un preot. Nu sunt o persoană religioasă, însă așa m-am gândit să fac. M-a ajutat mult să mă calmez.

Se temea să nu se întâmple ceva, să nu aibă mama o reacție la lipsa tratamentului, și să fie separată de copil. „Nu poți să știi cum a ajung omul unde-a ajuns. Nu ai voie să judeci.” Așa că a sunat fetele de la Uniți pentru Ucraina din București. Apoi l-a sunat pe omul din Bacău, care era membru al unui grup de coordonare strategică de unde a primit răspunsuri. „În cele din urmă, ni s-a pus la dispoziție o ambulanță, cu condiția ca noi să discutăm cu doamna și să o convingem să meargă la București.” De mare ajutor i-a fost ARAS (Asociația Română Anti-SIDA). „Cristina a găsit cazare, a găsit psihiatru pentru a o trimite la analize”, explică Georgiana. „Mai rămânea doar să îi spunem și ei.

 

Ce este ARAS

ARAS a fost înființată de un grup de tineri voluntari care, inițial, și-au propus drept misiune informarea și educarea tuturor categoriilor de populație asupra pericolului reprezentat de SIDA și asupra mijloacelor de prevenire a infectării cu HIV. În prezent, ARAS oferă servicii de asistență medicală, materială, morală și psihologică pentru persoanele infectate sau bolnave și pentru familiile acestora.

 

Georgiana cunoștea un cuplu rămas în România, după ce războiul îi prinsese la Brașov. Bărbatul, înalt de vreun metru nouăzeci și impunător, dar mai ales vorbitor de ucraineană, părea persoana potrivită care să o ajute în misiunea ei. A sunat și o cunoștință psihiatru, ca să primească sfaturi despre cum să procedeze, cum să evalueze situația spre a reuși să comunice asertiv. „I-am cumpărat băiețelului chipsuri și ciocolată și i le-am dat, ca să-l țin o perioadă ocupat, fiindcă 80% din timp stăteau împreună. Ne-am așezat apoi cu ea la masă și i-am spus că suntem la curent cu situația. A început să tremure, iar eu am intrat în panică.

Bărbatul a fost rugat să explice, în ucraineană, că vor doar să o ajute, pentru a nu fi separată de copil. I-au spus ce urmează și cum ar primi sprijin, au purtat-o prin toți pașii și s-a liniștit. A primit un număr de contact de la ARAS și a fost asigurată că va fi mereu însoțită. „Am purtat-o un pic cu vorba”, zâmbește Georgiana. „I-am zis că, pentru a ajunge la medic de urgență, trebuie să ajungă în curtea spitalului cu ambulanța, fiindcă are întâietate. I-am promis că nu va trebui să rămână în spital și am vorbit cu ambulanțierii să nu folosească semnale sonore, ca să nu o sperie.

 

Nevoia te învață

În noaptea aceea, voluntara vâlceană n-a avut somn. Își făcea o mie de gânduri. Dacă pleacă, dacă fuge, dacă face un gest necugetat și este separată de copil? De fapt, mama își făcuse socotelile și făcuse o cădere nervoasă pentru că își diminuase conștient doza. În loc de cinci pastile, luase câte patru, ca să îi ajungă mai mult timp. Nu voia să fie despărțită de copil, de altfel sănătos, cu analizele la zi.

Când a ajuns ambulanța și a văzut-o așezată pe scaun, Georgiana a răsuflat ușurată. „În jumătate de zi s-a rezolvat totul. Era în regulă. I-au prelungit tratamentul, i-au făcut analizele, totul era în grafic. Ultima dată când am vorbit cu ea, își căuta de lucru.”

Georgiana spune că nu va uita niciodată șocul prin care a trecut. Din discuțiile ulterioare, a aflat că a fost doar al doilea caz la nivel național, și primul însoțit de complicații. Mai existase o situație cu dependență de metadonă, însă fără copii și neseropozitivă. „Acum știm ce e de făcut”, conchide ea. „Și ei, și noi.

 

femeie cu spatele imbracata cu haina albastru si galben privind o ambulanta care se indeparteaza
Ilustrație originală de IOANA STĂNIȘOR

Întrebată dacă simte nevoia unor cursuri de pregătire pentru tot ce înfruntă de câteva luni, Georgiana a spus că a urmat un curs organizat prin granturi norvegiene. Cel mai mult au ajutat-o, însă, persoanele cu care colaborează. „Am mers pe ideea că, dacă nu știu și nu am experiență, mai bine sun. Nu cred că România era pregătită pentru o asemenea criză.

 

„Scuze, azi am alergat toată ziua”

Nu i-a fost ușor să împace familia cu voluntariatul umanitar. Odată cu vacanța, este ceva mai bine, fiindcă mama ei o ajută mult și are grijă de fetițe cât aleargă Georgiana de colo, colo. Dacă-i scrii un mesaj, îți răspunde mai greu, și mereu din fugă. „Scuze, am alergat în toate părțile”, scrie ea. Și când o vezi, o înțelegi.

În comunicare le ajută Tatiana, angajată la Fundația Rebenciuc, ale cărei servicii de traducătoare sunt acum plătite dintr-o finanțare obținută de Fundația Comunitară Vâlcea de la Oxfam. Înainte, era și ea voluntară. Și peste tot apare numele Katyei.Cum apărea ceva, hai, Katya”, se amuză Georgiana. „Și mama ei a fost de mare ajutor, fiindcă avea grijă de fetiță când o chemam noi pe undeva.” Georgiana nu crede că România este educată să înțeleagă și să practice voluntariatul.Acum învață oamenii. Și la noi veneau și ne spuneau că ne-am găsit să strângem donații acum, când pe români nu-i ajută nimeni.” Povestește despre cazuri în care a ajutat oameni din comunitate. Este însă ușor să uiți, sau să treci cu vederea, și majoritatea celor implicați în criza umanitară s-au confruntat cu aceste critici.

Ucrainenii din Râmnicu Vâlcea doresc să lucreze și își caută activ loc de muncă. Le este însă greu, pentru că înfruntă bariera lingvistică și, de multe ori, scepticismul comunității. Nu sunt înțeleși peste tot și nici nu există dorință unanimă de a-i ajuta. Există suficienți oameni care pun la îndoială adevărul războiului din Ucraina, care le spun ucrainenilor că nu poate fi real ce li se întâmplă, că este doar manipulatoare. „La Vâlcea, oamenii vin chemați. Katya, spre exemplu, și-a chemat o prietenă de la Bistrița, unde ajunsese inițial.

 

„La Vâlcea, oamenii vin chemați”

Am avut o fetiță născută prematur chiar în Râmnic. La șapte luni. Erau în tranzit și pe mama ei au apucat-o durerile. Fetița a stat cam o lună în incubator și încă trei săptămâni a durat să-și poată scoate actele”, explică ea.

Pentru a se emite un certificat de naștere în România, la Evidența Populației este necesară prezența unui traducător autorizat. Georgiana a sunat la București, de unde i s-a răspuns că există un voluntar pe care-l pot suna, la nevoie. I s-a părut ridicol și se gândește că legislația ar putea fi îmbunătățită. „O dată pe lună să trimită un traducător autorizat în Vâlcea. Să vină să se ocupe de toate solicitările, să fie plătit pentru asta.

În iureșul cotidian, Georgiana sau alți voluntari vâlceni nu apucă să le arate ucrainenilor orașul. „Pe Katya am luat-o cu mine. În prima lună de când a venit aici, era zi de zi cu mine. Mă ajuta să sortez haine, orice. Acum există acel grup pe care se anunță între ei ce și cum.

La început, când ajung, majoritatea sunt traumatizați, speriați. Nu se gândesc la activități de divertisment, la relaxare. Instinctul principal este de supraviețuire, de agățare de un element de siguranță. Georgiana povestește că au încercat să organizeze câteva activități pentru copiii mai mici, dar că nu a fost momentul potrivit. Pentru mulți, simpla idee de a se urca într-o mașină este de neconceput. Asociază mașina cu trauma părăsirii forțate a locuinței, a țării, a vieții pe care le-au lăsat în urmă.

 

Mecanisme de coping

După cazul cu mama și băiețelul, le-am spus tuturor că poate să cadă și Turnul din Pisa și nu vreau să aud nimic de la nimeni, patru zile”, râde Georgiana. „Nu mai aveam putere. Când mi-au confirmat că erau în regulă și mama, și copilul, mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Nu mă mai uit la știri. Intrasem într-un soi de depresie, când am văzut câți sunt. Eram la Olănești, la un hotel, și când am terminat ce aveam de făcut și am ieșit, am dat de un cuplu cu doi copii, veniți din Nikolaiev. Atunci ajunseseră. S-au dat jos din mașină și le-am citit teama din priviri, ceva de nedescris. Nu poți înțelege decât dacă ai trecut prin asta. Or, la noi, printr-un război au trecut, în mare parte, doar vârstnicii.

Drama se discerne mai ales prin prisma copiilor. Georgiana a fost la Imigrări cu Katya și a cunoscut o fetiță care nu știa limba engleză. Katya i-a explicat că venise cu o vecină sau cu o mătușă, nu era foarte clar. „Nu mai avea părinți. Dar ea nu știa. Pentru ea, vecina sau mătușa sau ce era devenise mami.

 

o mama cu doi copii este insotita de o voluntara imbracata in culorile ucrainei
Ilustrație originală de IOANA STĂNIȘOR

 

Georgiana consideră că voluntariatul poate funcționa până într-un punct, când ne confruntăm cu o criză umanitară de asemenea proporții. Că este necesară și recompensa financiară. Că oamenii care doresc să ajute trebuie susținuți. „Dacă vrei să faci asta full-time, nu ai timp și de un serviciu. Eu m-am implicat așa fiindcă tocmai ce plecasem. Dar dacă încă lucram, nu aș fi avut timp. Poate o oră sau două, după muncă.”

Mulți dintre cei care fac voluntariat nu doar că lucrează, dar au și familii. „Când lucram, ajungeam acasă și mai făceam teme și cu fetele. Cea mică n-a vrut la grădiniță”, râde Georgiana. „Nu i-a plăcut și a zis că-i prea mare pentru asta. A fost doar vreo cinci zile tot anul, și de Crăciun a învățat Steaua sus răsare. Cu asta a rămas.”

În plus, „un voluntar de rând, ca mine”, căci așa se descrie Georgiana, nu poate ajunge prea ușor la decidenți. „Dacă sun eu mâine la UNICEF cu un caz special, nu mă ajută nimeni”, explică ea. Mai spune și că voluntarilor din București li se poate părea mic numărul ucrainenilor refugiați în județul Vâlcea (în jur de 500), însă pentru comunitate este foarte mare. „La noi nu este dezvoltat conceptul de voluntariat, iar de la campanii de strângerea gunoaielor la criză umanitară e drum lung. Ca să te ocupi de toate astea full-time, ai nevoie de un salariu.

 

„Fără voluntari, nu știu ce-ar fi ieșit.”

Georgiana este de părere că am fost capabili de o mobilizare superioară multor state mai dezvoltate pentru că avem o experiență recentă care ne-a călit. „Nu poți pune omul din Marea Britanie să-și imagineze prin ce trec ucrainenii. Englezul n-a trăit în comunism. Nu e la fel.

Când ne confruntăm cu o asemenea criză, nu ar trebui să mai conteze apartenența politică, este de părere Georgiana. Nu strângi donații de unul singur, ci apelezi la mecanisme deja existente, la rețele deja formate. Sprijinul autorităților contează enorm, la fel cum contează și colaborarea eficientă dintre sectoarele public și privat. La nivel local se simte, însă, o incertitudine generată de imprecizia de la nivel național, și ar dori să existe mai multe directive clare, care să reglementeze situații de la accesul la servicii medicale la integrarea școlară. În lipsa acestora, organizațiile și voluntarii din teren fac tot ce pot să le ușureze oamenilor pe care-i au în grijă șederea și viața.

Imaginează-ți cum e să vii într-o țară străină, uneori doar cu hainele de pe tine. Să nu vorbești limba. Să te ia de la graniță și să ajungi sub acoperiș necunoscut, să nu știi ce urmează. Eu n-aș fi în stare să pun geană pe geană”, spune Georgiana. „Dacă n-ar fi fost voluntarii, nu știu ce-ar fi ieșit.


Documentare de teren & material de Iulia Dromereschi

Transcriere interviu de Radu Eremia

Ilustrații originale de Ioana Alexandra Stănișor

 

Am început seria de povești ale ucrainenilor și voluntarilor care gestionează situația refugiaților din județul Vâlcea cu povestea unui personaj menționat de multe ori în materialul nostru: Katya. Plecată de lângă Odesa împreună cu fetița, mama, bunica și trei pisici, a stat în mașină 36 de ore, neîntrerupt, până la Palanca. Aflați cum a ajuns la Râmnicu Vâlcea și ce face acum în episodul dedicat.

Articol apărut cu susținerea Integration Program for Refugees, finanțat prin Oxfam, înființat prin UK AID cu sprijinul Marii Britanii și a guvernului britanic, coordonat la nivel național de Federația Fundațiile Comunitare din România – FFCR și implementat la nivel local de Fundația Comunitară Vâlcea.

5
Oana Stănișor
Iubesc să desenez de când mă știu. Mai mult decât atât, vreau și încerc să aduc inovație în arta mea, mai exact să părăsesc mediul tradițional al hârtiei cea de toate zilele și să mă obișnuiesc cu ecranul și tableta grafică. Toate astea, în stilul meu caracteristic. Îmi place foarte mult să comunic, să cunosc și să creez conexiuni puternice cu oameni de la care am ce învăța.