Romanul sud-coreean „Groapa” a apărut la Editura Alice Books în 2024, tradus din limba coreeană de Virgil-Mihail Țâru. Pe tot parcursul romanului, acțiunea se conturează în jurul lui Oghi, un profesor de 40 de ani, care rămâne imobilizat la pat în urma unui accident de mașină.
Soția sa își pierde viața, iar Oghi nu-și mai regăsește capacitatea de a vorbi sau schița orice expresie. Mai are doar gândurile și ochii, care clipesc o dată pentru aprobare și de două ori pentru refuz. În urma accidentului, ajunge să fie îngrijit de soacra sa, în propria casă, al cărei aspect se degradează și se preschimbă într-un ritm accelerat.
Alegerea lecturii este o sarcină grea?
Răspunsul poate fi da, dacă ai un anumit gen de cărți/ autori pe care le/ îi urmărești. Uneori suntem atrași de o carte datorită aspectului sau titlului. În cazul meu, a cântărit foarte mult faptul că acest roman este scris de Hye-young Pyun, o scriitoare sud-coreeană renumită. Ce a contat și mai mult a fost titlul cărții. „Groapa” este un titlu ingenios, care incintă, creează teamă sau suspans. Un titlu care te ajută să dai frâu liber imaginației și care te poate face să vrei să descoperi ce mai e și cu groapa cu pricina. Sună ambiguu, nu-i așa? Probabil, însă după primele pagini vei înțelege despre ce groapă este vorba.
Am citit romanul lui Hye-young într-un moment potrivit, pentru că m-a făcut să mă gândesc la „gropile” din viața mea. La chestiunile în care continui să mă afund, întocmai ca într-o groapă. Asemeni lui Oghi, căruia, în urma accidentului, îi rămâne doar timp de reflecție asupra vieții sale, am simțit că acest roman este potrivit pentru a medita asupra propriei vieți.
Citește și CĂRTICEALĂ | „Vorbește-mi despre tata”: Tu ce mai știi despre tatăl tău?
Deși pare o meditație continuă, fără pretenția la acțiune, romanul conferă înțelegerea și înțelepciunea de care ai nevoie pentru a ști care ar trebui să fie următoarele mutări. Asemeni lui Oghi, a cărui mișcări erau lente, grele sau inexistente, din cauza incapacităților sale locomotorii, mi-am imaginat că fiecare mișcare a mea, fie ea fizică sau nu, trebuie plănuită, parcursă în minte, și mai apoi realizată în mod desăvârșit.
Care-i povestea?
Deși aparent povestea are un început al cărui final pare deja prestabilit, intensitatea pe care fiecare scenă reușește să o creeze este ce ține cititorul aproape, de fapt. Romanul debutează cu imaginea morbidă a unui salon de spital în care Oghi abia se trezește în urma accidentului recent. Nu-și poate aminti cum a ajuns acolo, de ce nu-și poate mișca nici un membru, de ce nu simte nimic, deși i se iau probe de sânge și, mai ales, nu înțelege de ce nu mai poate vorbi. Fiecare gest al asistentelor și încurajările doctorului îl macină și-i inundă mintea cu întrebări. Răspunsul nu avea să vină prea curând.
Oghi rumină cuvintele medicului. E derutat de pesimismul din „voință” și de optimismul din „încă puțin”. Își dădu totuși seama că acordă mai multă importanță adverbului „încă puțin”. Nu însemna că starea lui o să se îmbunătățească dacă se străduia încă puțin?”
Îndurerat de pierderea soției sale și de starea fizică deplorabilă în care se afla, Oghi avea să fie dus acasă de către soacră, care îi devine din acel moment tutore. În casa care fusese cândva căminul său și al soției, Oghi este acum prizonier al propriei neputințe. De aici, autoarea ne prezintă episoade alternative din trecut și prezent prin prisma amintirilor lui Oghi. Sunt o introspecție continuă asupra faptelor și vorbelor spuse cândva.
Era pentru prima dată când Oghi și soacra sa stăteau singuri așa de mult”
Ce se întâmplă mai departe?
Externarea din spitalul mohorât, cu lumini orbitoare și forfotă continuă, nu însemna că Oghi s-ar fi făcut bine. Mai degrabă că nu mai avea ce să facă acolo. În confortul propriei case, urma să facă gimnastică recuperatorie, sub atenta supraveghere a soacrei și a îngrijitoarei special selectate de către aceasta.
În scurt timp, pereții propriului dormitor devin apăsători pentru Oghi. Aerul este închis, iar fereastra din fața patului rămâne sigurul contact cu realitatea. Îngrijitoarea lipsită de experiența de a asista un bolnav, se prezintă când și când pentru a-l hrăni pe Oghi, pentru a-i schimba plosca plină de urină sau pentru a-l șterge pe acesta de transpirație cu un prosop umed, devenit între timp și cârpă de șters praful. Activității lipsite de profesionalism i se mai adaugă și un comportament batjocoritor față de bolnavul imobilizat la pat. Pe acesta autoarea îl descrie cu lux de amănunte.
Nici prezența soacrei nu e grozavă. Din ce în ce mai des, începe să plângă după fiica pierdută și se uită la Oghi în timp ce doarme (de fapt, se preface că doarme, pentru a o face pe soacră să plece din cameră), de parcă i se părea nedrept că acest suflet respiră, chiar și așa în condițiile tragice după accident.
Pe Oghi îl cuprinse brusc un sentiment de mâhnire profundă la gândul că fericirea și confortul deveniseră un lux de care nu prea mai urma să aibă parte. Soacra sa fusese cea care-l făcuse să-și dea seama de acest lucru, să înțeleagă că soția sa murise și că el rămăsese singur.”
Transformări
Plânsul soacrei avea să se transforme în scurt timp într-un amalgam de vorbe tăioase. Astfel viața lui Oghi devine din ce în ce mai greu de suportat.
Oghi nu reușise niciodată să înțeleagă ce-și dorise să facă soția sa cu adevărat.”
Comportamentul soacrei este tot mai intolerabil. Dacă la început soacra și Oghi „formau o familie”, ulterior, după ce îngrijitoarea a fost dată afară, apropierea soacrei îl înspăimântă și îl tulbură pe acesta, prin gesturi și vorbe care-l fac să-și dorească să fi murit. Soacra se mută în camera care fusese cândva biroul soției. Poartă hainele acesteia și începe să „bolborosească ceva neinteligibil în japoneză”.
Încurajeaz-o pe Bianca să scrie mai des!
Figura îmbătrânită a soacrei, în hainele soției sale, îl face pe Oghi să mediteze asupra vieții soției. Asupra felului în care au trăit împreună 15 ani. Asupra greșelilor pe care acesta le-a făcut și a felului în care soția „îl pedepsea”.
Lua notițe și în ceea ce îl privește pe Oghi. Știa sigur că nota motivele lor de ceartă și promisiunile pe care i le făcea el când își cerea scuze, pentru că soția sa avea să scoată notițele la momentul oportun și să i le fluture în față.”
Oghi se gândea tot mai des că purtarea obsesivă a soției, de a-și nota absolut tot, fiecare convorbire, fiecare gest, decurg din faptul că aceasta nu reușise să se realizeze pe plan profesional.
Oghi nu reușise niciodată să înțeleagă ce-și dorise să facă soția sa cu adevărat; bănuise doar ce fel de femeia își dorise să devină. De fapt, ea nu voise niciodată să se facă pictoriță, scriitoare sau eseistă. Își dorise doar să aibă succes și să-și lase numele în istorie. Dacă nu era în grădină, soția sa se închidea împreună cu pozele femeilor de succes în birou.”
Amintiri copleșitoare și întrebări apăsătoare
Treptat, soția își găsește un scop care să-i consume energia și care să o hrănească deopotrivă: grădinăritul. Începe să grădinărească de dimineață până seara și face din această activitate un „tot” al ei. Când nu o găsește în biroul său, Oghi știe sigur că soția e în grădina pe care o îndrăgește atât de mult.
Grădina devenise un cimitir al plantelor de când soția sa părăsise această lume, iar soacra, în loc să reanimeze locul, începu să smulgă plantele sădite de aceasta și să sape obsesiv gropi gigantice. Motivul? Pretinde că ar continua munca începută de fiica ei cu mult timp în urmă, de aici și temerea lui Oghi că soacra îi pregătește ceva.
Oghi era convins că soacra știe multe, atât de multe, încât nici nu se mai sfia să ascundă faptul că le știe…Problema era că nici el însuși nu avea habar ce știuse soția sa.”
Concluzii
„Groapa” este romanul care pune la îndoială clipa, romanul care strânge fiecare moment al vieții la piept și care ne face să ne gândim că viața este nesigură la fiecare pas. Hye-young Pyun își pedepsește personajul principal și-l compătimește în același timp, într-un mod desăvârșit. Prin incapacitate fizică, autoarea nu doar că-l pedepsește pe Oghi, ci-l și ajută să-și ispășească păcatele, să contempleze, ca într-un final să se purifice de tot și de toate.
De-abia atunci începu Oghi să plângă. Nu din cauza tristeții sale. Pur și simplu pentru că-i venise și lui timpul să plângă.”
Recenzie de Bianca Iamandei
Editare și corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți