Pe 14 martie, în același timp, la Reactor de creație și experiment, Cluj-Napoca și Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe, a avut loc avanpremiera Gliese 445.
În cuvintele realizatorilor, este „o coproducție care se joacă live în ambele orașe, fiind transmis parțial, video și audio, dintr-un spațiu în celălalt”. Teo și Alex au făcut din nou echipă și ne împărtășesc câteva păreri despre spectacol.
Ce lăsăm în urmă
Scriu cronica asta cu emoții. Cu emoții că nu o să-i fac dreptate, cu nesiguranțe și double takes. Cu bucurie – nu ți-e dat mereu să vezi un spectacol pe care nu l-ai înțeles pe deplin acum, dar la care știi că te vei reîntoarce când se va mai juca în viitor. Unul care te face să plângi și după care te simți puțin mai liber/ă, mai înțeleasă/înțeles, mai (aici completați voi).
Se întâmplă ceva cu spectacolele regizate de Raul. Mereu. Sau, poate mai bine zis, mereu simt că spectacolele regizate de Raul mi se întâmplă, nu că le văd. Îmi amintesc o zi de iunie din 2022, când am mers la Habituare, un spectacol de Ioana Hogman, regizat tot de Raul. Revăd scene din el foarte clar. Încă îl port cu mine.
Citește și Unele imagini sunt imposibil de redat în cuvinte: „Habituare”
Gliese 445 e un alt spectacol pe care îl voi purta cu mine. Pentru că își ia denumirea de la o stea pitică roșie, pe lângă care sonda Voyager 1 va trece la o distanță de cca. 1,6 ani lumină, peste aproximativ 40.000 de ani. Pentru că m-am gândit multă vreme (și încă o fac, uneori) la ce lăsăm în urmă. Și la ce las eu în urmă.
E o dorință profund umană să vrem să lăsăm ceva în urmă. De aici vine și o nesiguranță (la fel de profundă), cu care nu știi ce să faci. În acest spectacol, pare că actorii o simt și o dau mai departe. Când a scris piesa, poate că și Raul a simțit-o – și a dat-o mai departe. Sau poate doar tind să-mi creez propriile interpretări. E mai ușor când cărăm același cer împreună.
„Ce îți spun oamenii… atunci când nu spun nimic.”
Gliese 445 e un fel de manifest, dar e îndepărtat de unul (cam cât de îndepărtată e steaua pitică de Terra). E o scrisoare, dar folosește un megafon. Dar, de fapt, șoptește. Și, de fapt, o auzi fără să trebuiască să te chinui să o faci. Cuprinde o serie de „de ce”-uri și „ce ar fi dacă?”.
Pentru că povestea începe așa: ajungi la Reactor cu zece minute înainte să înceapă spectacolul, împreună cu Alex. E o seară de marți, a fost o zi lungă din multe puncte de vedere, puțin grea. Dar e cald măcar, e primăvară. Ai mers în seara aia la teatru, pregătit/ă să plângi. Să simți, în principal. Dar tu știi că de fiecare dată când simți, plângi.
Am menționat, la un moment dat, într-o altă cronică, despre cum, uneori, spectacolele de teatru devin personaje pentru mine. Despre cum prind forme de ființe umane. Gliese 445 are un nas roșu, de clovn, pantofi negri, cu toc, un corset, tot negru, superb, păr negru și ondulat, o borsetă, tot neagră. Gliese 445 aude voci, care s-ar putea să fie acolo, sau nu. Tot timpul. Trăiește într-un buncăr de ceva vreme. Îi e dor de cineva. Îi e dor de mai multă lume. Îi e dor de viață, cu toată incertitudinea ei. Și te va ține mereu de mână, dacă o lași. Contactul uman e important.
Nu știu dacă v-ați dat seama deja sau nu, dar nu prea mi-e ușor să scriu despre cum a fost și cum e Gliese 445. E un performance vulnerabil și, totodată, ferm în mesajul pe care îl transmite. E despre legăturile care se formează atunci când nu mai ești sigur/ă ce ți-a rămas de făcut. Dar știi că dacă întinzi mâna către cineva în momentul ăla, va exista măcar o persoană care să-ți întoarcă gestul.
În regia lui Raul Coldea, Gliese 445 a fost, pentru mine, al doilea spectacol la Reactor. Am venit la premiera din 14 martie cu așteptări mari, având în vedere că am mai fost și la Sub apă anul trecut, în noiembrie. Nu regret nimic. Muzica, gesturile, problema existențialismului… toate au atins așteptările sufletului meu în căutare de un sens sau un rost în lumea asta.
Gesturi și frânturi de fragmente
Totul a început cu un monolog asupra existențialismului (realizat de Doru Taloș): „Acum o să stăm 30 de minute în liniște.” Am stat într-o liniște apăsătoare, până am auzit sunete și cuvinte. Cu fel și fel de frânturi de fragmente preluate, parcă, atât din trecut, cât și din viitor, gesturile actorilor (în special ale Andradei Balea, căreia i-am promis că trebuie să îi fac fanclub) au crescut treptat ambiguitatea și intensitatea.
Citește și „Sub apă”: unde trecutul scoate trauma la un date
Pe măsură ce avansam, aveam impresia că totul devine din ce în ce mai clar și nu chiar, în același timp. Spectacolul se îndrepta spre o notă puțin politică, dar mai mult nostalgică. A scos în evidență existența noastră atât de irelevantă pe planeta asta, dar care, totuși, contează.
Interacțiuni cu publicul
Cele mai interesante momente au fost, cu siguranță, cele în care actorii ne înghițeau cu privirile lor intense. Pe lângă priviri, ambele monologuri împărtășite de Doru atât la începutul, cât și la sfârșitul spectacolului, erau pline de întrebări și cuvinte care te lăsau să te pierzi în tine, în gândurile tale.
Unele erau despre existențialism, altele erau despre poveștile pe care actorii le spun aici, la Reactor, și despre cât de multe au de sacrificat în spațiul acesta restrâns. Unele erau despre persoanele noastre preferate, care ne așteaptă acasă, sau la telefon, printre contacte sau mesaje.
Ultimele puneau accent pe rostul nostru în lume. Toți căutăm un sens, un echilibru, o scară, o lumină. Gliese 445 m-a asigurat că acea lumină există în noi toți. Uneori mai slabă, alteori mai puternică. E acolo și clipocește prin mine, prin tine și prin restul publicului.
Partea mea preferată
„Dance-off-ul” de la sfârșitul spectacolului. Actorii au ieșit din zona lor de confort (în special Alina Mișoc) și ne-au încântat cu un umor aparte, plin de nebunie, un dans lung și țipete intense. Ei dansau, eu dădeam din cap, iar restul lumii fie părea amuzată, fie prea confuză în legătură cu haosul ce se desfășura în fața noastră.
Voi când v-ați simțit ultima dată compleți?
Există un moment în spectacol când ni se spune că se va sta în liniște pentru 30 de minute. Și prima dată parcă nu-ți vine să crezi asta. Că se va întâmpla, adică. Dar se întâmplă. Iar apoi acea liniște e întreruptă, începând cu gesturi repetate ale actorilor. Gesturi care își găsesc un anumit ritm. Apare muzica și totul are loc din nou. Și nu pot să nu mă opresc și asupra muzicii, care a oferit contur și cadru.
Exercițiu de imaginație: ești într-un buncăr de apărare în cazul unui atac nuclear, și îți e teamă, și te gândești la o mulțime de oameni și la ce înseamnă să fii om, și totuși respiri, din nou și din nou. Și încerci să reziști până când vei putea să te întorci acasă. Alex Condurat a pus toate astea în coloana sonoră, împărțită în fragmente pe tot parcursul spectacolului. I-a ieșit tare, tare bine.
Molecule care se întâlnesc cu alte molecule
Unul dintre momentele mele preferate? Toată lumea începe să danseze. Să danseze, de parcă nimeni nu îi vede. Mi-a plăcut atât de mult încât mai aveam puțin și m-aș fi ridicat, împreună cu Alex, de pe scaun, să dansez. Mi-s tare dragi momentele când oamenii fac lucruri neconvenționale social, dar care-s simțite și trăite până în măduva oaselor. Îmbibate în toată nesiguranță și în dorința de a putea să exiști fără să te judece nimeni. Să dansezi până cheamă cineva poliția, pentru că muzica e prea tare.
A fost cathartic pentru mine. Dar veți ști la ce mă refer doar atunci când o să-l trăiți pe propria piele. E un moment pe care nu poți să-l descrii decât în culori, forme și imagini blocate pe retină: fum, țigară, poartă galbenă întredeschisă, o sală de teatru unde intră lumina caldă a ghirlandelor de afară și cineva i-a dat voie să intre (poate ca să ne asigurăm că nu suntem într-un buncăr), ritm, mișcări ale capului, cărbune – pe pânză și pe piele, umbre intercalate cu proiecții video.
Voi ce paradoxuri ați trăit azi?
„Nu știu de ce mă gândesc la sinucidere, dar o fac”
Micul citat asupra căruia vom reflecta azi, sau mâine, sau oricând vei citi asta, drag cititor. Dacă ai ajuns, cumva, până aici și încă mai citești, dacă te simți uneori pierdut/ă/x, nu-ți face griji. Lumina există.
P.S.: Ca de obicei, mii de îmbrățișări și multe gânduri călduroase către toți actorii care au jucat în Gliese 445: Andrada Balea, Cătălin Filip, Oana Jipa, Oana Mardare, Alina Mișoc, Fatma Mohamed, Mădălina Mușat, Camelia Paraschiv Katai, Anca Pitaru și Doru Taloș.
Și către: Mihai Păcurar (scenografie și video), Daria Nicu (asistentă scenografie), Alexandru Condurat (muzică), Daniel Răduțu (suport tehnic) și Báko Zoltán, Robert Kocsis, Magyar Csaba (sunet și lumini).
O cronică scrisă de Teodora Dumitroaea & Alex Bodnar
Editare de Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Teodora Dumitroaea