Al treilea spectacol din FNT34 pentru mine a fost mult-râvnitul „Mobilă și durere”, ale cărui reprezentații erau sold-out. Până când nu m-am văzut în sală, cu un loc asigurat, nu m-a părăsit anxietatea.
Bazată pe textul lui Teodor Mazilu și cu regia semnată de Cristian Ban, reprezentația a călătorit de la Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe până la Teatrul Național București, sala Pictura. Cele aproximativ două ore de teatru au trecut publicul prin zâmbete, râsete gălăgioase, semne de întrebare și realizări amare.
Câte ceva despre acțiune, teme și mijloace dramatice
Într-o încăpere cu elemente lemnoase se plănuiesc petreceri pe banii statului. Se joacă tenis, în încercarea de a găsi un hobby. Se dezbat noile mode ale societății și se oficializează căsătorii. Biroul întreprinderilor „Avântul mobilei” și „Progresul mobilei” devine spațiul de desfășurare al acestor evenimente, în care superficialitatea umană și dorințele meschine triumfă. Pe scenă sunt însuflețite câteva tipologii de oameni ale României anilor ‘70, în principal personaje din înalta societate.
Umorul este intrinsec acestui spectacol, prin textul savuros, prin personajele interpretate fenomenal, prin situațiile de viață și prin regia genială. Totodată, această dimensiune este dezvoltată în cea mai clasică manifestare a ei, cu ajutorul unor mijloace ca exagerarea tonului vocii și a expresivității, fapt ce duce rapid mintea spre actoria de școală veche, antedecembristă.
În contextul punerii în scenă și al textului dramatic, această formulă tradițională este perfect integrată și aplanează armonios futilitatea preocupărilor personajelor. Episoadele jucate în duouri sau triouri pun în lumină caracteristicile fiecăruia (cărora noi le-am putea spune „defecte”, deși pentru personaje sunt o mândrie), dar farmecul fix în acest aspect își are originea. Este, de asemenea, amuzant cum vizionăm o lume în care pare că valorile fundamentale legii sociale sunt complet înlocuite de opusul lor, unde o soție adulteră reprezintă un ideal romantic și un câine chihuahua – a se citi kiuaua – un must-have al sezonului. Mai simplu spus, măcar putem râde când observăm problemele acestor închipuiți, în loc să ne plângem de milă, să rumegăm iar cu dezamăgire sau să ne mâniem.
Despre interpretare
Dintre personaje, de cum au pășit pe scenă, mi-au plăcut Gore (Nicolas Cațianis) și Urechiatu´ (Costi Apostol), angajați „Progresul mobilei”, care apar cel mai des în completarea lui Sile (Sebastian Marina), patronul întreprinderii. Cum începe spectacolul, primii doi descriu un joc foarte asemănător lui Farfuridi și Brânzovenescu (în interpretarea formidabilă a lui Dem Rădulescu și Mircea Diaconu din 1982), cu reacții în sincron. Totuși, odată cu avansarea în subiectul spectacolului, fiecare se dezvoltă într-o direcție aparte. Sunt unul mai viclean și mai idealist decât celălalt.
În tematica reprezentației, personajul Melania (Mădălina Mușat) vine ca o gură de aer proaspăt, cu care ajungi să te îneci din oarecare motive. Tânără țărăncuță de la Borșa mănâncă mezeluri și vorbește cu puternic accent ardelenesc, iar Urechiatu´ se desparte de ea din cauza aspirațiilor sale de a strânge avere. După ceva suferință și prin niște circumstanțe favorabile, Melania ajunge să transcendă păturile sociale și curând se conformează normelor societății superioare.
E observabilă nu doar schimbarea de look, dar și afectarea cu care este rostită fiecare replică, iar accentul se pierde total pe ruta Borșa – București. De-a dreptul unică interpretarea Mădălinei Mușat, cu o versatilitate uimitoare și o atitudine impozantă, care nu te lasă să o scapi din ochi cât își face momentul pe scenă.
Un gând de final
Nu în ultimul rând, acest spectacol se evidențiază de altele prin sfârșitul deosebit. Dansul modern, de o durată considerabilă, pare alt artificiu ghiduș în tot ansamblul reprezentației. Asta până când te prinzi de subiectul discuției dintre personaje, printre linia melodică și versurile de pe fundal.
Încă o dată ni se reamintește profunzimea acestor minți geniale, care în mijlocul exercițiului fizic discută tablouri de mari pictori și eterna problemă a statutului social. Cum se stinge fondul sonor, aplauzele cuprind sala și subiectele discutate rămân cu tine, ca o temă de gândire.
*replică din spectacol rostită de Sile (Sebastian Marina)
Cronică scrisă de Mara Moraru, în cadrul FNT34
Editare și corectură de Coordonatorii platformei
Layout de Oana Rădulescu